Emil este inginer geodez (geodezul măsoară înclinații, curburi ale peisajului pământesc pentru construcții urbane și industriale), deci omul nostru e sedus de toată nebunia și efervescența culturii orașului mare, de vreme ce se află aici, printre artiști video, critici, galeriști, eticieni și eticieni de integritate academică, agenți de opere de artă, curatori, referenți de la secția de arte vizuale a Ministerului Culturii, și iubitori de artă, istovit zi de zi de beția colinelor, văilor și lizierelor pe care le privește și se teme că o să înceapă să nu mai știe să le privească. Aici, printre ei, se simte altfel decât pe câmpuri cu capul căptușit de oxigen, aici, printre ei, până și ființa lui stingheră se trezește la o viață care-l perpelește și-i place. Are un prieten, el l-a adus acolo. Emil îi adoră pe oamenii aceștia pasionați, sinceri, cu umor. Când se duce din când în când la întrunirile lor, la vernisaje, are sentimentul că se află la un rit, așa cum i se întâmplă rar, foarte rar, să nimerească la oficiul discret al unei slujbe de binecuvântare.
Emil a auzit în discursurile cuvântătorilor de la vernisaj explicări inteligente și pasionate despre obiectele din expoziție. Instalații, proiecții, obiecte brute, spații vide întrerupte de un obiect discret, mușuroaie adevărate de furnici, fotografii, carnețele notate ieroglific, bâte de baseball, harta româniei colorată alegoric ori în roșu, ori în galben, ori pur și simplu hașurată, seceri, colaje de voci prin difuzoare, oameni bând de la cișmele, ciocane, un obiect neștiut de Romulus Ladea din anii ‘40, documente și mărturii, lucruri care-l năucesc pe Emil și-l îmbată. La expoziție s-a lucrat mult și s-au făcut cercetări de mai bine de jumătate de an. S-a depus un efort extraordinar, și vorbitorii de la microfon vorbesc despre o arheologie complexă. Inginer geodez fiind, Emil s-a întâlnit și el de foarte multe ori cu miracolul descoperirii unor situri arheologice, acolo unde el, măsurând – buldozerele taie în carnea vie a tectonicii. Despre memorie, straturi și tectonici ale apercepției culturale în artele video, despre promoții, școli și grupuri au vorbit și vorbitorii de la microfon. Despre „sentimente freatice”, despre aluviuni, prunduri ale conștiinței artistice contemporane, ca de altfel și despre infrastructura sau despre rețelele de noduri care li se adaugă s-au ținut și cuvântările de la microfon. „Demersul curatorial a fost unul anevoios și plin de capcane. Experimentalul constă în a găsi joncțiunea de palimpsest între abundența de ready-made a anilor ‘90 și caligrafia mărturiei de intimitate — ajungând până la erotismul infuz de chimii ale corpurilor —, și curatorii, trebuie spus, n-au avut o misiune ușoară aici, ba chiar riscantă și plină de imprevizibil.”
Emil a băut horincă adusă de un pictor mai bătrân din Maramureș, a mâncat mini-pizze, a luat de pe un platou câțiva cârnăciori spicați în patru la cele două capete, saleuri cu roșii, busuioc, ouă de prepeliță și măsline, a ciocnit și vreo două-trei pahare de vin roșu cu oameni cu care prietenul lui i-a făcut cunoștință. Tuturor le-a spus timorat: „Eu, să știți, sunt inginer geodez, nu mă pricep la artă, dar cu dumneavoastră mă simt ca într-o lume formidabilă.” O artistă tânără i-a spus: „Înseamnă că ne-am atins scopul.” „E o lume întreagă aici la care nu m-aș fi gândit niciodată”, spune Emil. O tânără artistă îi răspunde și ea: „E fain că spuneți asta, și tocmai că am vrea ca ce facem noi să ajungă și la oameni ca dumneavoastră care nu sunt din inside-ul nostru, mă-nțelegeți?” „Nu pot decât să vă mulțumesc și să vă spun că am trăit câteva momente pe care n-o să le uit ușor.” „Uau, zice ea, e chiar ce trebuie.” Emil continuă: „Îi datorez asta prietenului meu Mihail care încearcă să mă aducă ori de câte ori mă găsește în oraș, pentru că eu, iertați-mă, nu mă pricep la artă, sunt inginer geodez, știți cum se glumește la noi: eu bat câmpii.” „Nu, nu-i așa, insistă ea, sunteți un om minunat și e destul că vă aflați aici.”
Emil și Mihail ieșind împreună de la vernisaj:
— N-ai băut, n-ai mâncat.
— Nu mai ține, nu mai rezist, răspunde Mihail.
— Păi te știam ca țiparul.
— Fă tu 25 de ani asta, stai la taclale, umblă prin ateliere, vorbește cu toți proștii, spune-le ce-i cu ăla, ce-i cu ălălalt, care unde se poziționează, care unde-i pe piață, ce se cumpără, explică-i lui Vașarhei că de ce nu se cumpără omuleții lui de plastilină, că cum se vorbește cu galeristul, că cine-i în comisie la afcn, că cine-i în comisie la uap, că stai că dacă anul ăsta vii cu artă decorativă iei șuturi în cur, că fă frate și tu un libret de operă, poți să faci?, nu poți să faci…, ce faci, sculptură monumentală, du-te dracu’ de-aici! Ce facem cu Memorialul? Mantii, grupuri statuare, odalisce, drapaje, tapiserie în 3D, ce mama dracu’ faci, ești bou? Omuleți de plastilină? Asta era prin 2014 când îl dădea jos Arafat pe ăla. Asta făcea bunică-mea, naiba s-o ia și pe-aia cu arta ei conceptuală și cu toate căcaturile alea la care te uitai și ziceai bă, ce pana mea vrea și ăsta, bă, să-l aducă pe Stalin înapoi! Hai las-o, bă, c-am murit degeaba… Nu mai pot, frate. Mi s-a umflat ficatul. Nu mai dorm noaptea. Mi-au zis: las-o mai moale cu bătaia asta de cap. Mi-a zis medicul: pauză. Nu mai beau și stau cuminte. M-am făcut băiat bun. Sunt la cură, frate. Fac cură, mă curăț, că dacă nu mă curăț, mă curăț.
În clipa acesta Emil avu o senzație puternică. Prietenul lui, Mihail, ținea o cură. În frenezia acestei seri cu artiști, discursuri și obiecte uluitoare, pe Emil îl necăjise la expoziție și încă îl necăjea un cuvânt pe care-l auzise acolo rostit de mai multe ori cu reala satisfacție a oratorului, un cuvânt interesant care însuflețea și lumina chipul tuturor, un cuvânt entuziasmant și parcă liniștitor în același timp, cuvântul curator. Și nu știa ce înseamnă cuvântul curator. Îl auzise în aceste forme: curatorii, demersul curatorial, curatorul. Auzise: „curatorii expoziției”, și auzise și „curatorul revistei”. Nu că nu îndrăznise să scoată dex on-line din buzunar, dar întârzia cu deliciu să afle ce înseamnă cuvântul acesta pe care poate că nici nu-l auzise pentru prima dată. Știa că o să afle mai târziu, acasă, poate mâine, ce înseamnă cuvântul. Și își păstra secretul de a afla mai târziu, știind că atunci când va afla ce înseamnă cuvântul, va înțelege cu desăvârșire, sau oricum va înțelege mai mult despre tot ce se vorbea în jurul lui la expoziție. Și acum, prietenul Mihail l-a ajutat să afle mai repede. Prietenul lui, Mihail, ține o cură. Dacă ar fi deschis dexul, ar fi aflat ce înseamnă curator, îngrijitorul unei persoane, fie minoră, fie neputincioasă de boală. Mai înseamnă și îngrijitorul unei case memoriale. Mihail ține o cură, se îngrijește, se tratează, încearcă să se vindece. Deci ce sunt curatorii, oamenii aceia minunați și truditori care întâmpină obstacole, care cercetează și sapă printre straturi, palimpseste? Ei sunt vindecători. Emil, inginer geodez, om al câmpurilor și al peisajelor, a mai învățat în seara asta un cuvânt.
