Poezia este o stare de grație. Nu trebuie s-o folosești ca pe un bun al tău.

„Fericirea este o stare de grație. Nu trebuie s-o folosești ca pe un bun al tău. Trebuie să te bucuri când te atinge.” spune Ioana Crăciunescu într-un interviu. Fericirea ar putea fi înlocuită în această definiție cu poezia, căci așa se revelează poeticul Ioanei Crăciunescu la fiecare lectură. Și, la fel, prietenia, la fiecare întâlnire. Iar fericirea, poezia și prietenia nu trebuie folosite ca bunuri pe care le deții și pe care le pui în slujba ta, a strategiilor și a politicilor personale. Este cel mai important lucru pe care l-am învățat vreodată despre literatură și viață și l-am învățat de la Ioana.

Am început acest text amestecând tot felul de idei mari, de observații literare și de concluzii personale definitive, pentru că nu știu să gândesc altfel atunci când ajung la poezia Ioanei Crăciunescu care mă copleșește cu sinceritatea, cruzimea și gingășia ei. I-am citit toate volumele de poezie, pe cele douăsprezece (de la primul, Scrisori dintr-un câmp de maci, din 1977, până la cel mai recent, Piața Chibrit, din 2017) poeziile inedite, încă nepublicate, volumele în lucru, poemele scrise pe plicuri și șervețele în trenul Sighișoara-București, poemele recitate și uitate pe drumul de Bulbucata. Împărtășesc aici câteva uimiri care nu și-au pierdut din intensitate nici acum, când deschid pentru a nu știu câta oară antologia din 2021, Chit sau dublu, publicată la editura Charmides.

În 1983 apărea volumul Iarnă clinică. Ioana Crăciunescu spune într-unul dintre interviuri (din Infinitezimal, nr. 15) că volumul apare ca răspuns – concurs pentru Grădina de iarnă a lui Ion Drăgănoiu, volum publicat în 1980. Nu pot să nu mă întreb prin ce unghi mort al cenzurii strecoară un poem ca 19h2΄: „În aer sîntem vînați de șoimi bine dresați/ sub apă peștii așteaptă să ne vadă mușcînd/ pîinea despind de cîrlige/ cîinii prin ierburi ne latră umbra/ ne latră mirosul, trecutul, ziua de mîine./ La foame Dumnezeu se arată ca un gîndac pe o singură bucată de pîine.” Mă întreb de ce Ioana Crăciunescu n-a fost citită niciodată ca o poetă disidentă și n-a fost așezată de istoria literară lângă marii poeți anticomuniști. Poate pentru că Ioana Crăciunescu a fost în orice punct al literaturii sale o poetă a rezistenței în fața absurdității și violenței istoriei, de orice tip, de orice origine. Sau poate pentru că blurată de imaginea actriței, vocea poetei părea inofensivă, în ciuda evidențelor din versuri. Citim și în volumul din 1980, Duminica absentă, „Rîsul animal sălbatic sau Scrisoare dintr-un spital de campanie” următoarele versuri: „Clapele ard, miros a benzină/ iar noi slăvim cu groază bezna/ prea bine deghizată în lumină.” Adaug contradicției numite și siguranța că Ioanei Crăciunescu nu i s-ar potrivi nicio etichetă de factură politică. A se citi aici și orice denominație de gen.

Aș fi vrut să evit subiectul genului și să nu cad în capcana criticii la zi. Dar, dacă aș neglija, din antipatie personală pentru descrierea reliefului de gen în literatură, vocea feminină a poeziei Ioanei Crăciunescu, ar fi o nedreptate. O viziune fragilă, subtilă, își face loc în poezie, completând un imaginar adesea militar. Obsesiile cazone încep devreme, de la primele volume și își ating apogeul în volumul Mon General din 2017, cel mai cunoscut volum al său și, probabil, cel mai coerent poetic de până acum. Dar femininul își arată și el fața în personaje ca Maria Magdalena, în jurul căruia se construiește volumul Caietul cu adnotări din 1988, care conține poeme de imagine, cu scene puternic teatrale, în care emoția este construită adesea și prin instrumente de prozodie. Notăm de aici versurile: „Cortina, podelele curg, curge și cerul./ Dragul mamii nu plânge și tu… în fiecare noapte/ adoarme c-un cîine în brațe hingherul!”

Ioanei Crăciunescu îi place să construiască poezie în jurul unor personaje, scriitura ei devenind în timp din ce în ce mai narativă. Alături de figurile deja mitologice ale poeziei sale, alături de Mon General (sau de Sancho, în cele mai recente poeme), iubirea, moartea, istoria devin și ele personaje, chiar dacă nenumite. Iar dialogul cu acestea are deopotrivă profunzimi și ironii. Căci nu se poate încheia un text despre poezia Ioanei Crăciunescu fără a numi acest atât de rar ingredient al poeziei ei – umorul. Poezia Ioanei Crăciunescu are umor și are mai ales un umor al limbii. Se remarcă un joc lingvistic, pe care mi-e greu să-l explic, care e greu de descompus și pe care Ioana Crăciunescu îl folosește mereu ca pe o formulă salvatoare, un efect spontan al limbii poetice în sine, omniprezent în volumul Mon General. „Îi era frică de tot și de nimic./ Fusese mare de cînd era mic/ și oamenii mari sînt dați de exemplu…/ …o să-și îngroape trupul virgin/ într-un templu,/ o să-și ardă la căpătîi esențe,/ dorințele ultime, cele dintîi abstinențe./ Nu putea pierde ce nu a avut./ El fusese direct General,/ niciodată recrut.”

 

Am de gând să închei acest text fără să spun ceva despre vreo vârstă sau despre vreo aniversare. Am de gând să îi mulțumesc Ioanei Crăciunescu pentru poezia ei, pentru umorul ei, pentru prietenia ei care nu are ani și care nu are timp. Care „nu are timp de tristețe”, așa cum spunea tot ea într-un interviu. Iar a nu avea timp de tristețe este o stare de grație.

Simona Gabriela Noapteș