Cuvinte de origine maghiară

de Emil Ionescu

 

Istoria convieţuirii româno-maghiare este traversată de nu puţine momente delicate şi dureroase. Istoria convieţuirii dintre cele două limbi vădeşte însă o inter-relaţie de o natură destul de diferită. Despre acest din urmă fapt aş vrea să vorbesc mai jos.

Numărul cuvintelor maghiare adoptate de lexicul românesc nu e mare: aproximativ 200. Dintre acestea însă cam 10% exprimă noţiuni curente şi se referă la obiecte, fiinţe sau acţiuni, pe care în genere nu le poţi evita în comunicare: vrei un soi mai bun de plantă, o altoieşti. Vrei să tai lemne, foloseşti toporul, dar pentru buşteni nu e suficient: trebuie să ai ferăstrău. Îţi zugrăveşti apartamentul, chemi un meşter zugrav. Cînd îţi moare cineva, cauţi un sicriu. Doamna ta îşi doreşte de mult un şirag de perle (fie ele şi de crescătorie). Primăria neagă zvonul că ar da bani pentru catedrala mîntuirii neamului, dar tu bănuieşti că zvonul este adevărat. Vezi că membrii familiei cheltuiesc prea mult, ies cam des în oraş şi nu sînt chibzuiţi. Încerci să le explici că birurile sînt oricum mari şi că n-ar trebui să îşi îngăduie astfel de capricii. Şi te gîndeşti cum să reduci pierderile etc. etc.

Generalitatea noţiunilor exprimate prin cuvinte de origine maghiară este prin urmare impresionantă: aceste cuvinte sînt intim legate de situaţii de viaţă dintre cele mai curente; ceea ce arată în realitate o formă de convieţuire pe care conştiinţa colectivă a fiecăreia dintre cele două comunităţi nu ar fi probabil dispusă să o admită.

Se întîmplă apoi că aceste cuvinte au, din cauza vechimii, o aparenţă de „autenticitate românească” mai mare decît sinonimele lor. Verbul a îngădui pare mai expresiv şi mai neaoş decît a permite, a făgădui îl întrece şi el pe a promite, hotar e mai rezonant decît graniţă sau frontieră, neam şi popor sînt sinonime parţiale, dar există multe împrejurări în care vorbitorii îl preferă pe primul din motive pur stilistice, după cum mulţi intelectuali îl preferă pe pildă lui exemplu; în sfîrşit, deşi cuget este latinesc, mulţi vorbitori s-au obişnuit cu gînd.

Uneori, felul în care aceste cuvinte s-au instalat în română este neclar şi poate da impresia de mister. Colegul şi prietenul meu Sebastian Vlad Popa se întreba cum de s-a putut înrădăcina gînd şi, la urma urmei, cum se va fi spus în română, înainte ca gînd să fie împrumutat. Cum se va fi spus, putem presupune, căci cuget(are) este un cuvînt latinesc vechi, care regional coexistă pînă astăzi în Transilvania cu gînd. Cît despre modul în care gînd a cîştigat teren în faţa lui cuget, misterul vine doar din faptul că vorbitorii nu consemnează astfel de procese. E nevoie de instituţii speciale de monitorizare a limbii, iar acestea datează abia din epoca modernă. În cazul de faţă, contează cine au fost „agenţii purtători” ai acestui cuvînt, adică ce fel de vorbitori l-au adus în comunicarea în limba română. Fiind vorba de ceva ce ţine de intelect, se poate presupune că aceşti agenţi erau preoţii ardeleni, care, în predicile lor, vor fi folosit acest cuvînt.

Mai interesant e însă cazul substantivului oraş. Oraş nu are un sinonim lexical, neologismul urbe neavînd şansa de a-l seconda pe oraş în mod veritabil. Oraş face serie onomasiologică cu sat, fiecare desemnînd o organizare comunitară fundamentală. Sat e de origine latină şi atestă o formă de organizare comunitară foarte veche. Ce să înţelegem însă din faptul că cealaltă formă de organizare şi-a găsit atît de tîrziu numele? Oare în lumea românească nu au fost oraşe decît foarte tîrziu, şi anume după contactul cu populaţia maghiară?

Pînă la un punct, presupunerea nu este nerezonabilă. Retragerea administraţiei romane a lăsat şi un gol urbanistic şi e de presupus că atîtea aşezări urbane cîte se putuseră înfiinţa nu au mai avut o viaţă normală, mai ales în contextul deselor invazii ale migratorilor. De fapt, oraşele  s-au putut înfiripa îndată ce s-a născut o viaţă de stat, prin apariţia celor două principate. Numai că ele, oraşele, nu au primit nume latinesc, ci numele (slav) al acelei instituţii care le fonda: tîrgul. Oraşele au apărut, aşadar, acolo unde existau tîrguri, adică locuri de schimb comercial. Foarte probabil, deci, înainte de a adopta numele oraş pentru acest tip de aşezare comunitară, vorbitorii spuneau tîrg. La Creangă, de pildă, găsim denumirea de Tîrgul Ieşului, şi asta se întîmplă tîrziu, în sec. al XIX-lea, cînd Iaşul încetase de mult să mai fie distinctiv prin faptul că era locul unui tîrg.

O altă caracteristică remarcabilă a unora dintre cuvintele de origine maghiară este vitalitatea. Vitalitatea unui cuvînt se probează în timp prin mai multe fenomene: dezvoltarea unei familii lexicale, participarea la construcţia unităţilor frazeologice şi polisemia. Destule cuvinte maghiare se prezintă în general bine din toate aceste puncte de vedere. Gînd, de exemplu, stă la baza lui a gîndi, gînditor, gîndire, a se răzgîndi, îngîndurat, dar apare şi în locuţiunea pe negîndite sau în fraza-clişeu nici cu gîndul nu gîndeşti. Chip a produs pe chipeş,  pe a închipui, dar şi locuţiunile în fel şi chip şi cu niciun chip. Iar pluralul articulat chipurile s-a adverbializat şi exprimă neîncrederea şi dubiul. Pe de altă parte, seamă înseamnă „mulţime” („O seamă de cuvinte...), dar există locuţiuni în care sensul se modifică sau chiar se dizolvă: om de seamă, a fi de-o seamă, a da seamă, a băga de seamă, a băga în seamă, a lua seama, a lua în seamă, a pune pe/în seama etc.

Văzînd toate acestea, un patriot exaltat ar putea exclama: iată cum s-a strecurat năpîrca în vatra sfîntă a limbii române! Şi ar greşi. Căci fiind adoptate de limba română, cuvintele maghiare au suferit transformări care le-au afectat identitatea, tocmai în sensul latinizării şi românizării lor.

Prima transformare este modul de accentuare: principiul accentului mobil (specific limbii române) obligă multe cuvinte polisilabice de origine maghiară să îşi piardă accentuarea pe prima silabă: uriáş, vicleán, oráş (cine nu e convins de importanţa acestei modificări să compare numele de familie Gogónea şi Cúrea – cu accent pe a doua şi, respectiv, prima silabă – cu numele comune, accentuate diferit, gogoneá, cureá, din care aceste nume de familie provin).                             

Tot fonetică, dar, de această dată, singulară este prefacerea lui gond în gînd. Explicaţia stă în puterea sonantelor n şi m din română de a afecta natura vocalei precedente. Fenomenul e vechi şi este cunoscut din cuvintele latineşti: împărat (< lat. imperator), blînd (< lat. blandus), cîmp (< lat. campus), cumpărare (< lat. comparare); gond s-a supus aşadar acestui tipar de închidere vocalică.

Un al tip de modificare foarte importantă este adaptarea morfologică. Astfel, substantivele din maghiară au fost obligate să se aşeze în clase de gen, deşi maghiara nu are gen în sensul marcat în care îl are româna. Mai mult, atribuirea femininului s-a făcut uneori prin apariţia unei finale vocalice (-ă), inexistente în originalul maghiar, dar specifică femininului românesc: vamă, seamă, labă, talpă, bardă (excepţie fac pildă, raită, zăbală, gazdă, care conţin în maghiară un –a final). Alte substantive – inanimatele – au intrat în clasa neutrului, întărind astfel o reminiscenţă latină, pe care celelalte limbi romanice nu au mai păstrat-o. Iar unele din neutre şi-au format pluralul cu desinenţa specifică acestuia, –uri, care este tot de origine latină: chipuri, chinuri, neamuri, gînduri, şiruri, şiraguri etc. Fireşte, toate substantivele maghiare intrate în română au dobîndit categoria determinării (definite, nedefinite), care este realizată, de asemenea, prin mijloace gramaticale moştenite din latină.

Verbele au suferit adaptări în acelaşi sens. Mai întîi, s-a realizat încadrarea lor într-o anumită clasă de conjugare – a IV-a: a altoi, a făgădui, a tămădui, a mîntui etc. Aici, aceste verbe au urmat un tipar de conjugare pe care l-a oferit un verb de origine latină (a urî) şi care a fost adoptat şi de alte verbe mai vechi (de exemplu, de vechiul slav a iubi). Este vorba despre conjugarea slabă a prezentului. Conjugarea slabă constă în folosirea unor desinenţe anumite care poartă accentul: ur-ăsc, ur-ăşti ur-ăşte. Conjugarea slabă este realizată cu mijloace moştenite, dar nu este, ca fenomen, latinească, ci pur românească. Verbele de origine maghiară au primit şi ele această conjugare.

Să facem acum bilanţul. Vedem cum conştiinţa colectivă a două etnii, obligate prin destin istoric să convieţuiască, poate duce la tot felul de delimitări reciproce, inclusiv la conflicte traumatizante. Totuşi, vedem şi că două limbi silite de acelaşi destin istoric să convieţuiască se comportă diferit şi scapă de multe ori controlului acestor conştiinţe colective. Relaţia funcţionează aproximativ pe principiul vaselor comunicante. Acolo, în profunzimi la care indivizii, ideologiile şi resentimentele nu mai răzbat, se petrec chimii surprinzătoare. Căci singurele lucruri care contează acolo sînt eficienţa de comunicare şi capacitatea de asimilare coerentă.

Articol apărut în INFINITEZIMAL 13 / iarnă 2018-2019       

  

Share Button

One comment

Leave a Reply

Back to Top