Marți: Atacul sonatei IV (foileton)

Pe Octavia n-o duru nimic și nici nu plânse. S-a speriat, dar știa și că greșise. Pentru Anton rațiunea căsătoriei este acest moment al zilei în care el vine acasă și îi cântă nevestei fără chip op. 111 de Beethoven. Imediat după ce Octavia se prăbuși fără împotrivire, Anton se întoarse la claviatură și continuă acordurile de la începutul allegroului în chiar punctul în care îl părăsise, astfel încât întreruperea violentă de o clipă înainte se înfățișa timpului ca o adâncire a pauzei dintre acorduri, o adâncire de violența proporțională a unui cataclism care s-ar fi putut întâmpla acolo, în așteptarea următorului acord. Urmează 25 de minute de lectură atentă a partiturii, în tempo mai așezat, și fără prea multe erori ca în nopțile trecute. Octavia știe că nu s-ar fi putut altfel. Îndrăznise să strice ritualul, să îi provoace lui Anton alt prilej decât străinătatea la fel de violentă pe care și-o pregăteau zilnic unul altuia, la ora 8 și jumătate noaptea, când Anton se întoarce acasă. Deci Anton intrând îi vede chipul Octaviei, se simte privit când intră și se îndreaptă spre pian, o vede când ea îl vede așezându-se la pian și atacă sonata, și simte că îi joacă un joc de marionetă simpatică unei femei care nu mai e o străină, ci e chiar nevasta lui arătându-și chipul ca un spectator fidel și complice, iar neîndemânarea ei trucată de a nu se mai fi învăluit la întâlnirea lor nu-i poate comunica altceva decât că are intenția să devină mamă.

Pentru Paul Zaharia, poetul contemporan, a început coșmarul zilnic de 25 de minute. Nu pare că-l interesează dacă se repetă op. 111 sau dacă e cât de cât altceva de fiecare dată. Octavia rămâne întinsă pe jos, corpul i se lenevește ca și cum s-ar fi întins pe o pajiște însorită, dar cu chipul învăluit, iar Mingote, de la etajul superior, auzind atacul sonatei, începe să-și reorganizeze respirația, pneuma. Mingote nu mușcă din fructe, ține mărul, ține para, ține boaba de strugure în mâna stângă și cuțitul din mâna dreaptă decupează o calotă, o emisferă din fruct, care suie către bărbia puternică a lui Mingote. Vecinul de la etaj înghite entități rotunde, strunjite de ape și respiră. Jumătatea e mai gustoasă decât întregul. Sfertul e mai gustos decât jumătatea. Optimea e mai gustoasă decât sfertul. Șaisprezecimile au dulceața întregului.

Paul Zaharia:
— Mingote, n-ai auzit un trosnet ieri seară?
Domnul Mingote, puțin buimac, se apără:
— Domnule Paul Zaharia, nu vă las să treceți pragul, la mine-i un dezastru. Știu cât de atent sunteți și mi-e frică de ochiul dumneavoastră. Ce făceam aseară, că nici nu mai știu, când?
— La 8 jumate! Te plimbai dintr-o cameră în alta, că-ți auzeam pașii. Nu-mi era clar că te-ai hotărât să faci ceva.
— Atunci chiar că nu-mi aduc aminte ce făceam.
— Dar când te plimbi așa și nu te așezi, ce faci? Te aud mereu.
— Nu pot să-mi cer iertare că pășesc prin casă, dar iertați-mă.
— Nu, nu mă deranjează, dar ce faci, ce cauți, de ce nu te așezi?
— Caut un loc să mă așed, probabil.
— Deci n-ai auzit nimic la 8 jumate ieri? Tu pe Anton nu-l auzi?
— A, ieri, sonata op. 111, ultima, răspunse Mingote.
— Ei, nu spune, Mingote! Ultima care? Și ultima asta la ce oră se aude?
— Pe seară.
— Pe seară nu la 8 jumate în fiecare seară?
— Uneori e încă lumină afară. Și nu întotdeauna op. 111.
— Ce frumoase-s toate, Mingote, zise Paul Zaharia de-a dreptul scos din sărite. Uneori e zi, alteori e seară. Eram tentat să cred că ai o meserie mai exactă.
— Chiar așa e, ziua se împarte în două, domnule Paul Zaharia, și uneori în șaisprezecimi de ziuă.
Paul Zaharia se tulbură un pic și zâmbește: „Ești un interlocutor, dom’ Mingote. N-am știut.” Apoi, Mingote:
— Dumneavoastră, domnule Paul Zaharia, aveți o meserie sigură și exactă, dumneavoastră scrieți poezie, domnule Paul Zaharia. La noi, lucrurile sunt mai riscante și o eroare mică ucide la propriu, și uneori, fără nici o greșeală de calcul, ucizi la propriu. La noi, în metalurgie, băieții au o batjocură frumoasă între ei, se taie la mână cu hârtia când pun mâna pe vreo carte. De-aceea nu vă invit înăuntru. La mine e haos.
— Nu înțeleg nimic, dom’ Mingote, ești mare! Nu știu ce faci și nu mă interesează, am auzit ieri seara la 8 jumate o trosnitură în timpul concertului, nene, și te întrebam dacă ai auzit-o și tu. N-ai auzit-o, la revedere.
Dă să elibereze pragul, dar domnul Mingote, pe un ton de căință, îi mai transmite o vorbă lui Paul Zaharia, poetul de dedesubt:
— Am auzit cum spuneți o trosnitură ieri, da, la 9 fără un sfert.

(va urma)

Share Button

Leave a Reply