Radnóti Miklós (1909-1944). Poet, traducător maghiar. Este unul dintre poeții de vârf ai perioadei interbelice (alături de József Attila, Kassák Lajos, Szabó Lőrinc, Illyés Gyula). A trăit puțin, a scris mult și a trăit intens. A fost hăituit din pricina originilor sale evreiești, într-o lume care se prăvălea în haos, și a murit prematur. Studiază franceza la Facultatea din Szegedin (la Budapesta nu a fost admis din cauza legii numerus clausus ), unde își susține și doctoratul. Nu i s-a permis însă să predea niciodată. A trăit din onorariile primite pentru orele particulare și traduceri și din modestele drepturi de autor. Începe să publice încă din 1929. După o perioadă a versului liber, Radnóti se apleacă spre odă, eglogă și imn. Primul lui volum, intitulat Urare păgână (Pogány köszöntő), apare în anul 1930. În 1931 apare placheta Cântecul păstorilor de modă nouă (Újmódi pásztorok éneke), pentru care este acuzat de instigare și blasfemie, condamnat la opt zile de închisoare și confiscarea tirajului (inclusiv a manuscrisului). Datorită intervenţiei profesorului universitar Sík Sándor, executarea pedepsei se suspendă. În anul 1933 apare placheta de versuri Vânt convalescent (Lábadozó szél) și în 1935 volumul Crai nou (Újhold), primul volum important, cum apreciază critica, în care apar ecourile spaimei induse de puterea naţionalistă germană, tema morţii, a cărei ameninţare o resimte. În 1936 apare volumul Umblă, umblă, condamnatule la moarte! (Járkály csak, halálraítélt!), considerat momentul de cotitură al creaţiei sale lirice, pentru care este distins în anul următor cu premiul Baumgarten. Cenzura din timpul războiului nu i-a permis să-și publice poeziile, astfel că a publicat mai ales traduceri, de La Fontaine, Huizinga, Henry de Montherlant, Shakespeare. Din 1940 a fost concentrat în tabere de muncă, iar de la 1 iulie 1942 a fost, pe rând, în detașamentele de muncă forţată de la Marghita, Piatra Craiului, Aleșd, apoi într -o fabrică de zahăr. La începutul anului 1944, poetul este din nou trimis în tabără de muncă, în minele din Serbia. Aici și-a scris ultimele două egloge (Rădăcina și Scrisoare soţiei) și poemele Nu pot să știu și À la recherche, considerate adevărate capodopere ale liricii maghiare. Radnóti a continuat să scrie în timpul marșului forțat într-un carnet care a fost descoperit la deshumare în buzunarul pelerinei sale de ploaie – acestea au fost adăugate la volumul publicat postum cu titlul Cer înspumat (Tajtékos ég, 1946). A fost ucis la 9 noiembrie 1944, la Abda. Ciclul Psalmi ai cucerniciei (1-8) apare în primul volum de versuri al poetului, Urare păgână, din 1930.
◊ ◊ ◊
Psalmi ai cucerniciei (1-8)
(1)
Până și vorbele încordate care
pe buze arse, răvășite ni se-nvârt,
se rotunjesc în sărutări pribege
aici, printre pleoapele solemne
ochii uimiți ni se-ntâlnesc și
apoi pier în tăcere, iar când
renasc sunt prinos plin de migală,
vedere psalmică, sărut iscusit
îmbrățișare înaripată, în triluri
printre ramuri, a grangurilor.
(2)
Stele scânteind demult aduse
de pe cer vor să-mi evadeze
printre degete
căci te iubesc atât de mult
vezi,
pe tufele de toamnă pline
de boabe stă să plesnească
bucuria mea de a trăi,
povara spicelor coapte
o simt iar nopțile
roșul de amurg
al limbii mele îl sărut
făr-un cuvânt în palma ta.
(3)
Mâinile tale-s reci uneori fierbinți
degetele-ți ogivale-s turnuri muzicale
în viața-mi zveltă – atât de
bogată în culori vaporoase, ca
săruturile noastre-mbelșugate în tăcere –
când o însoțește dantela gâfâitului
tău suspinat și clănțănitul îndrăgostit
al dinților mei umezi și mari.
(4)
Printre degetele-ți mlădioase o aurie
portocală e bucuria de a trăi de odinioară
căci noi ne-am minunat cândva-mpreună
la umbra miraculoaselor dumbrăvi
cum păsări fierbinți, viu colorate
își fac cuibul cântând.
În scobitura palmei tale crânguri fierbinți
povestesc despre ceruri lăsate-n urmă
de unde am căzut împreună
doi virgini albi, neprihăniți
boboci somptuoși repede izbucniți-n floare
căci fără de îmbrățișare s-a zămislit
neasemuitul nostru copil celest
în poala codrilor ce-și scutură frunzele.
(5)
Precum în noii zei din înalturi albastre
răsună acum în mine orgile cu sunet grav,
munții de vise se surpă în mine rând pe rând –
Ai venit acum la mine căzătoare precum
stelele toamna, căci te iubesc
purtând în privirea-mi viața nesfârșită
a Dumnezeilor cu barbă albă și
îți învăț săruturile
cu evlavie
precum învață bătrânele să dea în cărți.
(6)
Doar semiluna unghiilor noastre mai scânteiază
și lăsând perdeaua apăsătoare a ochilor
ne jucăm de-a iubirea cu mâini oarbe, căci
în ceață adastă păsări violete
pe sub felinare și dacă îi deschidem
ni se deschid ziduri de ceață în privirile mute și
doar semiluna unghiilor noastre mai scânteiază.
(7)
Uneori mușcăm. Pe platoșa dinților
noștri luminoși se rupe sărutul pocnit
și coroana picăturilor mici de sânge
urcă spre fruntea noastră.
O stea se tot târăște alene
pe cer și sub iubirea noastră
iarba se încovoaie cu plecăciuni,
se lipesc strâns tufele în vânt
ca limbile iubiților suavi
se ating când se unesc într-un sărut.
(8)
Ești pășune cu miros reavăn, gâfâitul ți-e simplu
ca al zilierului ce face dragoste iar
trupul tău poartă într-însul puterea fatală a mamei pământ.
Doar clopotul dorinței tale sună la răstimpuri
chemându-mă la liturghie în liniștea adâncă
sub turnul întunericului sacadat
Iubirea ta cade peste mine, rotindu-se ca
frunza mare de castan. Și acum.
În zorii limpezi, diafani ai melancoliei
tu ești pământul, trupul, sângele
și dincolo de tine totu-i doar un joc.
Traducere de Maria-Gabriela Constantin
Poeme apărute în INFINITEZIMAL 13 / 2018-2019
