dialog cu Török István
Török István a înființat o fabrică de medicamente de uz veterinar la Budapesta și alta de medicamente de uz uman la Korunka, lângă Tărgu-Mureș. Acum câțiva ani a inițiat un teatru în Târgu-Mureș, Spectrum Szinház.
Sebastian-vlad Popa: Lângă fabrica de medicamente în care și locuiești, ca într-o cetate, la Korunka, s-a mai înălțat în ultimii ani o clădire destul de amplă, un institut de cercetări, sau ce?
Török István: Clădirea nouă este un centru de cercetare clinică. Dar trebuie să te dezamăgesc, la ora actuală nu prea funcționează. Nu sunt studii de făcut, nu se prea fac dezvoltări de produse noi, din foarte multe motive. Motivul cel mai important este lipsa de fonduri în „sănătate”, care este un fenomen european. Suntem într-un cerc vicios: în ultimele decenii ale secolului trecut și imediat la începutul secolului XXI s-a investit foarte mult în cercetare farmaceutică, în dezvoltare, iar lucrul acesta a dat rezultate uimitoare în domeniul medical. S-a prelungit vârsta medie de viață. În același timp, tratamentele noi, mai ales pentru categoria de vârstă înaintată care s-a creat tocmai datorită rezultatelor acestor cercetări, costau foarte mult. Însă, din diverse motive sociale, economice, tinerii nu reușesc, prin contribuția lor – plata asigurărilor sociale – să asigure fondurile necesare pentru continuarea cercetării. Acest fenomen european în țările mai sărace apare mai accentuat.
S-vP: Vicios cercul, și nu știu dacă se poate spune mai mult despre așa ceva… Fabrica ce medicamente produce?
T.I.: Producem medicamente generice, cardiovasculare, antiparazitare, antialergice, antimicotice, vitamine etc. Capsule și tablete…
S-vP: De unde aduci materialele?
T.I.: Majoritatea materiilor prime – substanțele active și auxiliare – le importăm din India. Toate firmele europene procedează la fel, din simplul motiv că sinteza acestor materiale nu se mai face în Europa.
S-vP: Cum funcționează concurența „farmaceutică” în lume?
T.I.: În India și în China se produce mult mai ieftin aceeași moleculă decât oriunde altundeva, iar europenii nu au nici o șansă… Acum 30 de ani, la o expoziție de materii prime, proporțiile erau următoarele: Europa și America împreună asigurau jumătate din producția lumii, și Asia cealaltă jumătate. Acum Asia produce 90% și restul lumii, cu indulgență, 10%.
S-vP: La Budapesta știu că dezvolți de asemenea o afacere, legată de medicamente veterinare. Pare mai aproape de meseria ta… Cum s-a întâmplat ruptura de practica concretă a profesiei de medic veterinar? Mai ai nostalgia ei?
T.I.: După ’89, ca majoritatea aventurierilor care fugiseră în lumea liberă, am încercat să mă apuc de ceva în locurile de unde plecasem, sau, oricum, undeva în est. În Germania cumpărasem o circă veterinară și m-am gândit să fac comerț cu produse veterinare în Ungaria. Și așa s-a dezvoltat o firmă de medicamente de uz veterinar cu produse proprii care funcționează în Ungaria din ‘90. Cu timpul, a trebuit să aleg între circa din Germania și firma din Ungaria, amândurora nu le făceam față. Și am vândut circa din Germania.
Cât despre nostalgie, eu de copil am vrut să mă fac veterinar. Nu am avut niciodată alte vise! Ba, totuși, primul meu vis a fost să devin cioban, pe urmă birjar la colectiv și, cam pe la 12-13 ani, veterinar. Am avut întotdeauna pasiunea pentru animale, mai ales pentru cai. Ironia soartei e că niciodată nu am apucat să mă ocup de cai.
S-vP: Va să zică, ai două întreprinderi farmaceutice, la Târgu-Mureș și la Budapesta, dar, o clipă: tu ești neamț, cetățean german.
T.I.: Îți spun un banc secuiesc. Știi cum se poate face din secui român? Trebuie să-l duci la Budapesta. Ungurii de acolo, dacă e vorba de un ungur ardelean sau de un secui, îl consideră român și-l mai și întreabă unde a învățat așa de bine ungurește.
Și îți spun și o anecdotă, un fapt adevărat: la sfârșitul anilor ‘70 s-a născut la Sfântu-Gheorghe un băiețaș mulatru, Emilke. Tata din Africa. Picanteria era că soțul mamei mi-a fost coleg, medic veterinar. Într-o zi, Emilke venea de la grădiniță și s-a întâlnit cu un secui pilit care i-a zis: „hai la mine, frumosule de negru, să te pup, că tare-mi placi”, la care Emilke: „eu nu sunt negru, sunt secui”. Secuiul, tulburat, turmentat, și-a pus întrebarea: dacă ăsta-i secui, atunci eu ce sunt?
Anecdota asta o cunoșteau mulți țărani bavarezi, clienții mei de la circa veterinară, cu care, la o bere ajungeam mereu la tema relațiilor dintre nemți și străini. Atunci ei mă asigurau că eu sunt neamț. Eu îi întrebam, „dacă eu sunt neamț, dumneata ce ești?”
S-vP: Înțeleg: singurul lucru cert e că ai învățat foarte bine ungurește. Cum arăta existența ta în vremurile în care erai doctor veterinar în primii ani de după absolvirea facultății?
T.I.: După absolvirea facultății, am avut norocul să ajung la o fermă de vaci unde mi-a fost șef un coleg care a devenit, între timp, în Ungaria, un meseriaș extraordinar, cu multă știință și pasiune pentru ce face. Am învățat foarte mult de la acest om deosebit. Și nu mi-am închipuit altceva decât că-mi voi trăi viața aici, nu aveam planuri să plec din țară. În foarte puțin timp am obținut tot ce se putea obține, am avut apartament, Dacie, mașină de spălat automată, frigider Zil, congelator etc.. și atunci am avut sentimentul că de acum nu se va întâmpla nimic până la pensie. Poate e de necrezut, dar niciodată nu am avut dubii, am fost convins că nu o să-mi trăiesc viața în altă parte. Când am plecat, credeam că fac o excursie de studii, o escapadă.
S-vP: Poți să identifici momentul deciziei – sau al hotărârii, ca să folosesc un cuvânt de origine maghiară – de a fugi în occident? Cum ai plecat?
T.I.: Am plecat cu pașaport de turist și pur și simplu nu m-am întors. Pe atunci, în mod ciudat, intelectualii – hai să nu exagerăm: cei cu diplomă – primeau mult mai ușor pașaport în județele Covasna și Harghita decât în alte județe. E o teorie că în procesul de românizare a acestor județe s-a „ajutat” plecarea.
S-vP: Cum ai trăit în prima perioadă a exilului, ce ai făcut și cum ți-a venit ideea de a-ți construi proiectele pe cont propriu?
T.I.: Am plecat în Suedia unde, fiind tratat ca minoritar (cam pe nedrept) dintr-o țară sub dictatură, am primit repede azil politic. Am învățat limba, am dobândit diplomă că pot vorbi limba suedeză, la Universitatea din Stockholm. Pentru că numai după acest atestat te poți prezenta la examenele de recunoaștere a diplomei profesionale. Din păcate am uitat tot. Germana pe care a trebuit s-o învăț tot așa de repede a șters totul. După un an, când Viola, soția mea, a primit pașaport, ne-am stabilit în Germania.
Poate e de necrezut, dar niciodată nu am trăit dorul de casă de care sufereau majoritatea emigranților – și Viola în mod deosebit. De ce? Cum ți-am spus, pentru că eram sigur că nu o să-mi trăiesc viața acolo, iar cât timp eram acolo aveam multe de făcut: să învăț limba, să dau examene etc. Proiecte de a construi ceva pe cont propriu nu-mi treceau prin cap, de a construi o fabrică de medicamente în mod sigur nu. Toate ideile au venit mai târziu, treptat, iar proiectele s-au format pas cu pas. După ce am ajuns să avem câteva produse veterinare în Ungaria, m-am gândit să înregistrez firma și în România. Atunci, un farmacist m-a întrebat de ce să nu înregistrez produse de uz uman? Prima dată mi s-a părut o idee absurdă, dar până la urmă am încercat.
S-vP: De câțiva ani ai înființat și un teatru în Tg.Mureș, într-un spațiu chiar în centrul orașului. Ce mai e și asta?
T.I.: În ciuda faptului că nu am avut niciodată alte planuri în afară de a deveni medic veterinar, artele s-au aflat mereu în preajma mea. Când a fost să merg la școală, în clasa întâi, sora mea – ea era în clasa a treia – tocmai dădea admitere la școala de muzică. Și fata care avea grijă de noi, neavând cum să se împartă, m-a dus și pe mine la admitere. Așa am ajuns să fac primii opt ani de școală la școala de muzică. Bineînțeles, nu am avut eu talentul și darul de a exersa cât trebuie, dar mama m-a terorizat și m-a obligat. Am ajuns la o înțelegere cu ea, ca după terminarea clasei a opta să pot decide dacă merg la liceul de muzică sau nu. Știi în cât timp am decis? Într-o secundă. Dar de atunci am rămas totuși cu credința că toți copiii care au cât de puțin talent câștigă foarte mult dacă sunt chinuiți să nu renunțe. La liceu, în fiecare an mă duceam la olimpiadele de limba maghiară și așa s-au născut multe prietenii cu oameni care au devenit profesioniști în literatură sau în alte arte. Edituri, ziare, teatru, muzică. La Cluj era un radio studențesc, Gaudeamus, cu secția maghiară Visszhang (Ecou), căreia i-am fost redactor-șef 4 ani. La cenaclul pe care îl organizam de două ori pe an, veneau studenții de la teatru să recite, cei de la conservator făceau muzică etc. Pe vremea studenției la facultatea de medicină veterinară eram mai mult la casa de cultura a studenților, la redacție și la Conservator. Unii au crezut că sunt student la Conservator. Din tot acest trecut și mai ales din modul cum a evoluat viața profesională a Violei care este regizoare de teatru, s-a născut ideea de a înființa un teatru.
S-vP: Mai vrei să facem împreună Festivalul Spectrum, de teatru și muzică clasică, pe care l-am imaginat acum câțiva ani, sau crezi deja că nu se poate duce nimic la bun sfârșit cu un vlah volatil (ca mine)?
T.I.: La sfârșitul anilor ’70 a pornit o mișcare în rândul tinerilor studenți de a readuce la lumină muzica și cultura populară autentică, pe urmele cercetărilor lui Bartòk și Kodaly, se numea „Casa de dans popular”. Spectacole de felul acesta veneau adesea la cenaclul Visszhang. Din această mișcare s-a format „Casa tradițiilor”, o instituție de care aparțin azi multe grupuri de muzică, de dans, de teatru, de arte. Odată cu aceste cercetări și descoperiri, apar la lumină fapte de cultură comune cu tradițiile românești. Să nu uităm că Bartòk a fost un foarte mare specialist de folclor românesc. Apoi, Kajoni, Căianu, care a fost călugăr la Mikháza. În 2019 am dori să organizăm la Mikháza o tabără de vară, de muzică populară și veche, iar în ceea ce privește muzica populară, sunt foarte multe lucruri comune. Aici am putea invita orchestre românești… Degeaba faci tu bancuri, eu sunt convins că în domeniul culturii numai împreună se pot face lucruri adevărate.
S-vP: Cum a fost copilăria în satul tău Acățari?
T.I.: Nu la Acățari, la Ghindari. Și, de fapt, de la vârsta de 3 ani ne-am mutat la Târgu-Mureș, dar părinții mei nu s-au despărțit niciodată de comunitatea natală. Pentru mine a fost un noroc extraordinar cunoașterea, trăirea acestei comunități.
Interviu apărut în INFINITEZIMAL 14
Foto: Attila Bartis (detaliu)
