„România”: din memoriile Júliei M. Hrabovszky

M. Hrabovszky Júlia (1858-1946) a fost mătușa scriitorului Márai Sándor și soția arhitectului George Muntureanu (F. G. Montaureanu, autor între altele al clădirii Liceului Gheorghe Lazăr din București). După Márai: „Era în ea ceva indestructibil, o strălucire naturală pe care nici timpul, nici mizeriile, nici singurătatea sau dezamăgirile de mai tîrziu n-au alterat-o. Tanti Julie a fost […] o capodoperă fin de siècle, o apariție rară”. Fragmentul de mai jos a apărut în volumul Ami elmúlt, Budapest, Szépmíves, 2017 (pp. 81-84). Cartea este prima publicare a memoriilor lui M. Hrabovszky Júlia, păstrate la Budapesta, în Colecția de manuscrise a Muzeului Literaturii Petöfi, sub formă de pagini dactilografiate.

Am ajuns la București seara pe la ora nouă. Era multă animație în preajma gării mari. Strigăte într-o limbă stăină, forfotă… „Hamal! Hamal!” strigau călătorii. La gara feroviară ne aștepta cumnatul lui Georges: un tip grăsuliu, tăcut, cenușiu. Se temea foarte tare de soțul meu, care nu prea-l trata cu menajamente. El a alergat să scoată bagajele, dar hamalul a venit cu unul mai puțin: valijoara mea, în care erau împachetate lucrurile cele mai necesare, lipsea. Georges s-a supărat rău, își beștelea cumnatul nepricopsit, cu toate că nu era el de vină. Valiza rămăsese la graniță, n-a fost „expediată” după controlul vamal și n-a ajuns decît a doua zi.

În fața gării stătea un șir lung de trăsuri: birje, așa se numesc la București. Sînt o specialitate bucureșteană. Birjarii sînt cu puține excepții unguri din Ardeal sau scopiți ruși. Aceasta e o sectă religioasă ciudată, foarte răspîndită în România. Bărbații, după copilul prim-născut, dacă este băiat, se mutilează. Așa merge din tată-n fiu, și bineînțeles procedeul lasă urme și în felul cum arată, și nu spre avantajul lor. În general sînt bărbați înalți, vînoși, dar au fețe imberbe, galbene și căzute, ridate, voci deosebit de subțiri, imature. Sînt birjari fără pereche de buni, de primă clasă: li se spune muscali. Poartă caftane pînă la pămînt din catifea neagră, încinsă cu un chimir lat, și un țilindru puțin evazat în partea de sus, ușor turtit, cu borurile mai largi decît la jobenul obișnuit. Muscalul mînă întotdeauna stînd în picioare. Și birjarul secui poartă caftan, dar nu din catifea. Drumul ne-a condus de-a lungul străzii principale a Bucureștilor, Calea Victoriei. Strada Măgureanu, pe care locuim, se deschide spre stînga la capătul acestui bulevard, cu o mare piață pe o latură, piață pe care stă cea mai împodobită biserică a Bucureștilor, Dómna Balassa, și care e traversată de micuțul rîu Dîmbovița.

Trăsura noastră s-a oprit în fața unei case cu etaj și balcon. Noi dețineam etajul, iar la parter locuia stăpînul casei cu fata lui, văduvă. Locuința era iluminată strălucitor. Acolo ne aștepta familia: mama lui Georges cu cele două fete ale ei, cumnatul cenușiu cu soția și cu fata din a doua căsătorie, de o rară frumusețe, Caroline. Mama lui Georges era o femeie arătoasă, încă tînără, abia trecută  de cincizeci de ani: avea cincisprezece cînd l-a născut pe Georges. Pe atunci, după obicei oriental, româncele se măritau de foarte tinere. Masa era întinsă, încărcată cu bunătăți. Dar eu eram atît de obosită încît abia am putut înghiți ceva, spre marea amărăciune a surorii mai mari a soțului meu, care avea o reputație de cordon bleu.

Familia mi-a făcut impresie bună, mai ales Caroline, care e cam de vîrsta mea. Și mai tîrziu ne-am împăcat foarte bine. Vorbea franțuzește fără cusur, ba și nemțește, stătea tot timpul cu nasul prin cărți și era foarte ambițoasă. De aceea nici nu s-a măritat pînă atunci. Tatăl ei, de care maică-sa se despărțise foarte curînd, după ce nu s-a zgîrcit deloc cu banii nevesti-sii și pentru că era un om ușuratic în care nu te poți încrede, bineînțeles că nu i-a lăsat nici un sfanț, așa că Georges i-a dat educație și a înzestrat-o cu toate de cînd era mică. Spera, sărăcuța, că va intra în societate cu mine, pentru că trăia foarte retras cu mama ei, și ar fi vrut să mă atragă în tot felul de lucruri, la teatru (bineînțeles doar în lojă), petreceri și toate cele. Dar în această privință am dezamăgit-o, pentru că o vreme societatea nu m-a interesat, ba chiar m-a plictisit.

Georges avea o societate foarte aleasă, distinsă, multora dintre acești oameni le construise casa. Era vestită pe atunci casa bunului său prieten, ministrul Justiției, Boerescu, ridicată în centrul orașului într-un stil novator. Georges avea un gust excelent. Ca student la École des Beaux-Arts , la Paris, a cîștigat mai multe premii ale căror medalii sînt și acum în posesia mea. Partea lui tare era art décoratif. A condus și o parte a șantierului pentru palatul ambasadei Germaniei la Constantinopol.

Deoarece înainte de venirea iernii – deja intrasem în ea, iar cununia noastră a avut loc abia peste cîteva săptămîni – nu a fost timp pentru schimbări în locuință, doar la primăvară se puteau face, am fost cam înghesuiți. Întrucît locuința se compunea din biroul-atelier al lui Georges și un dormitor mare, cu două ferestre, frumos mobilat, în care se afla și o pianină, spre bucuria mea. Alături se mai afla o cameră-toilette  cu dulapurile, un coridor vitrat, de acolo se deschideau sufrageria, bucătăria și celelalte încăperi. Salonul mi-a lipsit la început. Aveam o servitoare unguroaică din Ardeal, care însă știa să gătească tot atît de puțin ca mine, astfel că cel mai adesea comandam de la restaurant à la carte, sau ne trimitea soacră-mea mîncăruri reci delicioase pentru cină, mai cu seamă pește excelent. Soțul meu avea trei discipoli, toți trei băieți unguri: ei făceau totul în atelier, alergau pentru afacerile lui Georges. Tot ei erau translatorii mei, pentru că nu știam nici o vorbă românește. Dar deja din a doua săptămînă a început să vină la mine o tînără învățătoare româncă, iar eu am învățat cu foarte multă hărnicie, însă numai preț de o lună, pentru că profesoara mea s-a îmbolnăvit și a murit. Nu am avut chef de altă profesoară și am continuat de una singură. Limba româna se lipea ușor, mai ales de cineva care știa franțuzește. Citeam cu sîrg „Românul”, care tocmai publica în foileton romanul Bel Ami al lui Maupassant, și pînă s-a terminat romanul, începusem să vorbesc slab românește.

Am făcut foarte multe vizite de curtoazie. Am primit de la Victorine un foarte frumos material de rochie: o duchesse  grea, verde închis. A ieșit o rochie splendidă. A cusut-o un croitor evreu din București (croitorii sînt foarte adesea evrei, iar cizmarii, unguri). De croitor, căruia i-am plătit patruzeci de lei pentru rochie, am fost mai puțin mulțumită, dar cizmarii erau faimoși. Făceau pantofi atît de fini, că au fost admirați de cameristele de hotel din străinătate.

Vizitele de curtoazie se făceau de la două după-amiază pînă la șase, pentru că la douăsprezece se lua dejunul, iar la șapte, cina. Vizitele intime începeau după cină, spre ora nouă seara. Atunci se servește ceai, prăjituri, cafea neagră sau dulceață (jam). Musafirul de dimineață, dacă e bărbat, primește țuică, cubulețe de pîine sărată și cafea neagră. În timpul zilei, musafirul primește în general dulceață, dar numai o linguriță, alături de un pahar cu apă. Se pricep minunat la prepararea dulceții. Și bucătăria românească e foarte bună, cu multe feluri turcești, ca mîncărurile pe bază de legume și carne tocată. De obicei gătesc cu unt topit, mîncărurile franțuzești cu unt proaspăt. Au preluat cîte ceva și din bucătăria ardelenească. Piața era ieftină și abundentă, am făcut conoștință cu legume necunoscute la noi. Peștii dunăreni se aduceau de la Giurgiu, erau foarte ieftini și excelenți.

Vînzătorii vindeau pe stradă. Purtau pe creștet tăvi, iar pe ele, dovleac copt, plăcinte sau iaurt în ciubere. Puteai cumpăra pe stradă și pui, pe ăștia îi aduceau vara, pe înserat. Dacă nu mă îngrijisem de cină, o trimiteam pe bucătăreasă pe stradă, iar vînzătorul i-l și tăia, pentru că o femeie nu are voie să taie orătănii. Fata unguroaică din Ardeal nu se abătea de la obicei. Servitorii erau mai ales unguri sau sași din Ardeal. Pe atunci trăiau douăzeci de mii de unguri la București, în cea mai mare parte slugi, birjari, meseriași. Intelighenția, nu prea. Pe românii strămutați din Ardeal îi numeau ungureni sau rumuni de dincolo, și-i priveau oarecum de sus, chiar dacă aceia i-ar fi întrecut în inteligență sau cunoștințe.

Limba de conversație, în cercurile mai alese, era franceza, numai boieroaicele care trăiau în provincie sau la țară preferau să vorbească românește, pentru că cele mai multe nu știau franțuzește. Fumau trabucuri groase, pe atunci, în 1883, țigaretele încă nu ajunseseră să fie la modă printre femeile tinere, nici la oraș, nici la țară.

Traducere de Kázmér Kovács

Text apărut în INFINITEZIMAL 13

Share Button

Leave a Reply