László Réthy (Szarvas, 21 nov. 1851 – Arad, 20 nov. 1914), etnograf, numismat, membru al Academiei Ungare de Științe. A făcut Literele și Dreptul la Budapesta, apoi, la Viena, studii de lingvistică sanscrită, armeană și slavă. Între 1870 și 1872, a studiat la Universitatea de la Cracovia slavistică și numismatică arabă. Doctoratul, dat în 1880, a avut ca teme numismatica, heraldica și arheologia maghiare. Din 1881, a lucrat la Secția de medalistică și antichități a Muzeului Național Ungar, devenind conducătorul acesteia în 1901. Profesor al universității din Budapesta (1900). A participat, ca etnograf, la o expediție în Peninsula Balcanică, în urma căreia a scris Formarea limbii și națiunii române(Budapesta, 1872; Nagybecskerek/Becicherecul Mare, 1890). Președinte al Societății Ungare de Numismatică. Membru în comisia de redactare a Marelui lexicon Révai. Autor a peste zece lucrări științifice și a cincisprezece volume de poezie (ca poet, a semnat cu pseudonimul Árpád Lőwy).
♦ ♦ ♦
Suntem pe la prânz sau pe la ora 1 după-amiază, când, în depărtare, fumul coșurilor de fabrică ne anunță că ne apropiem de Parisul Orientului.
Privim curioși din fereastra cupeului, dar abia dacă vedem ceva din Bucureștiul construit pe șes. La scurt timp, ne dăm seama din mișcările tovarășilor de călătorie că suntem deja la porțile capitalei.
Sosim în București. Dinaintea gării – un șir lung de trăsuri elegante o pornesc în câteva minute ca vântul pe strada Grivița, ducând călătorii în oraș. Strada Griviței (în amintirea renumitei bătălii), cu casele sale cu un nivel sau un etaj, ici-colo cu garduri de lemn și cu cârciumi, dinaintea cărora stau căruțe țărănești, cu ateliere de fierari și magazine de mărunțișuri, nu ne dă impresia că ne-am afla în orașul regal de reședință. Mulțimea de oameni de pe stradă, țăranii în haine multicolore, câte un grup de dorobanți, vânzătorul care-și ademenește cu voce tare cumpărătorii cu struguri și bragă, larma nesfârșită făcută de birjari, clopoțelul de avertizare al tramvaiului ne conving însă că suntem într-un oraș mare, în mijlocul unei vieți animate și neobosite.
Parcurgând labirintul de străduțe înguste, prin forfota neîncetată de trecători, dinaintea grilajelor unor case fermecătoare înconjurate de grădini, urmate de case joase și garduri pline de afișe, pe lângă biserici în stil bizantin și de-a lungul șirului nesfârșit de vitrine de pe străzile elegante, ajungem curând la „Hôtel Dacia”, aflat în piața cea mare.
Mare oraș, cu puzderie de străzi și biserici fără număr, împodobite toate cu cupole bizantine. Străzile sunt înguste, mărginite de case cu un etaj, la parter cu lungul șir al magazinelor, dinaintea cărora sunt expuse toate mărfurile la care nici nu gândești și pentru care te poți tocmi direct pe stradă.
[…]
Plimbându-ne de colo-colo pe străzile Bucureștiului, ne-am simțit în Orient, cu toate că în culoarea locală a vieții străzii se amestecă pregnant influențe europene.
Pe câte o arteră, pe Calea Victoriei (fostul Pod al Mogoșoaiei), pe Bulevardul Academiei, vedem spiritul european prevalând într-o formă mai hotărâtă. Cu toate că nici aici nu înțelegem de ce ar fi Bucureștiul Paris sur Dimbovitza… Efectul de ansamblu pe care Bucureștiul îl are asupra noastră îmi aduce aminte de noul Athénée, de părțile vechi ale orașului, cu pavajul lor accidentat și cu piețele publice, cu străzile Hermes și Aeolus, dimpreună cu noile artere și piețe, unde – ca aici – vedem contactul dintre curentele orientale și apusene în toate.
În vreme ce pe trotuarele Căii Victoriei – unde, alături de teatru și alte clădiri publice, se ridică vechiul palat regal baroc și cel nou, în stil renascentist – un public elegant este într-o necontenită mișcare, vorbind acea limbă în care, în loc de „prieten” și „frate” folosește, într-un limbaj ales, „amice”, în loc de „povod (prilej)” zice „ocasiune”, în loc de „ceas” spune „oră”, în loc de „slugă” utilizează „servul”, pe străzile lăturalnice și în piața Dacia întâlnim o adevărată lume balcanică.
Ferestrele uriașe ale brutăriilor dau spre stradă; în vreme ce ne plimbăm, vedem cum se așază pâinea în cuptoare; în magazinele deschise, stând turcește, lucrează harnici cojocari bulgari; dinaintea prăvăliei zugravului [de subțire] stau să se tocmească pe vreo icoană a sa oameni veniți din provincie; zarafii își zornăie banii; în fața prăvăliei de brânzeturi, se descarcă, din căruțe țărănești, în mici putini, telemeaua de oaie; în fața birturilor, hamali și țărani mănâncă în grabă ce se nimerește; vânzătorii stradali își oferă produsele strigând „struguri, struguri!”, „braga, braga!”, „apă de Filaret!”, și tot felul de popor, trecători, gură-cască, pietoni stau să se-mpiedice de purceii mânați de țărani printre picioarele acestora. Câte un călugăr pășește serios, cu potcapul său înalt, dinaintea prăvăliilor, câte un domn dichisit duce căpșune proaspete în frunze de viță-de-vie, iar vânzătorul de struguri îi cântărește din marfă unei doamne, în vreme ce povara – așezată în două coșărci prinse de cobiliță – și-o așază la marginea trotuarului.
[…]
Seara, ne ducem la teatru, unde găsim reunită societatea elegantă a Bucureștiului. Primele rânduri ale stalului de la parter, ca și în alte orașe europene, este ocupat de jeunesse d’orée, care, în pauzele dintre acte, privește prin binoclu frumusețile orașului; acestea, așezate în loji, își țin grațios frumoasele capete, iar cu mâinile lor mici înmănușate se joacă cu programul de teatru pe care stă scris cu litere de-o șchioapă „Balul slujilor”. Ici-colo, câte o bijuterie cu diamante străfulgeră la decolteul câte unei tinere boieroaice, iar pe brațul câte unei doamne mai în vârstă, îmbrăcate mai fistichiu, vedem chiar și mai multe brățări.
Mulțimea de culori stridente caracterizează deopotrivă teatrul și publicul. Iar limba care susură în jurul nostru este acea fin cizelată limbă română superioară, pe care publicul așezat în stal n-o înțelege. Spectacolul este un fel de operetă în stil național și cu muzică națională.
[…]
În întreaga imagine de ansamblu pe care o vedem în București nu găsim nimic roman. Este bizantin în toate resorturile sale, cu strălucirea și umbrele sale, ce se combină cu patriarhalele motive ale munților balcanici. Degeaba se fardează Bucureștiul, rămâne un oraș bizantin; degeaba joacă noua limbă română rolul limbii romane, nu va fi niciodată limbă curat latină, după cum nici prenumele Virgil, Lucreția, Coriolan și Traian (preferate în familiile românești cultivate) nu-i vor aduce mai aproape de Roma. […]
Traducere de Al. Skultéty
Fragmentul complet a apărut în INFINITEZIMAL 13 / 2018-2019
