spectacol de Silviu Purcărete
scenografia: Dragoș Buhagiar
muzica: Vasile Șirli
Coproducție a Teatrelor German de Stat și Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timișoara
Incompetența critică față de spectacolele lui Silviu Purcărete, în România cel puțin, e colosală. Perorațiille asociative vide, indexarea narațiunilor în scenă pe principiul psihologiilor comparate, amortizarea ideii, taclaua despre „radiografia” cinică a tuturor nimicurilor cu oameni neisprăviți și expresivi, tot acest diarism analitic aparent de neoprit în lumea teatrului românesc are totuși un punct de paralizie: spectacolele lui Purcărete. Aici începe un fel de respect și un fel de tăcere. Aici începe un fel de destructurare a gramaticii curente. Adevărul enunțului dramatic la Purcărete e prea „conținut”, e prea intrinsec materiei directe și manifeste a scenei, pentru ca fenomenul să mai poată fi consemnat altfel decât fie ca o glumă, o joacă, un experiment „ludic” al regizorului, fie ca o suită de imagini în general „frumoase”, „plastice”, dar de dragul propriei lor frumuseți și fără prea mult tâlc omenesc.
Acum vorbim iar, în spațiul analitic al teatrului, despre o joacă! Ei, nu se poate!
În vreme ce Moliendo Café, de la Teatrele German și Maghiar din Timișoara, este probabil una dintre structurile de timp de cel mai pur spirit tragic în artele dramei din România ultimelor decenii!
Nu mai amintesc de istorii, titluri și producții, de craiove, avignoane și edinburghuri, de ani și de parcurgeri sau deveniri, nu mai arăt ce știu, ce am văzut și ce comparații frumoase sunt în stare să fac. Zic că mă duc la teatru într-o seară, într-un oraș, și văd Moliendo Café. În primele clipe te gâtuie de emoție scindarea continuă a obiectului în scenă. N-ai cum să știi ce emoție te gâtuie. Și nici nu trebuie să știi. Cu adevărat nu, ca spectator inocent ce ești, și avid de polifonie, de ritm, de timp dens. Dar criticul de teatru? Cu atât mai puțin știe el ceva. Nu e cel mai grav lucru, în definitiv nici lui nu i se cere să știe ceva, i se cere tocmai să-și recapete, măcar provizoriu, inocența și să uite algoritmii didactici care-i ghidează opera hermeneutică de-o viață. Totuși, criticul de teatru nu e făcut numai să nu știe nimic altceva decât bârfa psihologică despre interpretarea unui personaj sau altul. Dar e făcut și să-și amputeze cu sistem orice mișcare vie s-ar ivi în cotlonul ființei lui paralizate de frumusețea prea directă și prea literală a structurilor polifonice, a ritmului și ambivalenței pe care fiecare obiect îl capătă în scenă, în fine a obiectului care nu narează proximități civile, ci structurează timp.
Ce se întâmplă în spațiul cafenelei lui Silviu Purcărete? Se întâmplă un singur lucru, jocul dual, deci arhetipic pe care cafeaua îl joacă în ființa umană: al erosului și al morții. Unde se macină cafea (moliendo café), corpul intră în delir afrodisiac și experimenteză moartea. Numai asta face. Numai asta face corpul uman jucând jocul delicios și funebru al cafelei. Își joacă deliciile extatice ale dragostei și extazul funebru.
Cel mai simpatic și mai inutil este să povestești (din nou) circumstanțele care au creat spectacolul. Uite cum: Purcărete dă o temă sau două, sau mai multe teme concrete de improvizație actorilor. El nu le explică la ce vor folosi aceste improvizații. Le cere să respecte un adevăr implicit fiecărei situații concrete pe care actorii o construiesc nonverbal. Ei, și ce-i cu asta? Greu e să spui și partea cea mai simplă a poveștii: Purcărete cere să fie spus cu fiecare acțiune un singur lucru, să fie pusă o singură rezoluție, pe care altminteri doar el o știe și care asigură convergența tuturor scenariilor improvizate de actori: ființele se caută erotic căutându-și moartea extatică. Acesta este erosul: trăirea extatică a morții. Cafeaua, neagră, intensifică tensiunea căutării. Cafeneaua este teritoriul-martor al căutării extatice de eros și de moarte. În spectacolul lui Purcărete, acest locus cultural european, care este cafeneaua, cheamă la ispita jocului pe prag.
O femeie aleargă, orbită de patimă, cu un revolver, după un bărbat care se refugiază în cafenea. Femeia trage glonț după glonț și-i nimerește, din greșală, ne spune regizorul cu umor, dar și cu rigoarea unei fatalități neiertătoare, pe toți cei prezenți înăuntru, până rămân singuri cei doi, urmăritoarea și urmăritul. Ce mai rămâne de lămurit aici? Femeia și bărbatul se îmbrățișează cu aceeași patimă a rupturii lor de adineaori. O glumă, relatează specialiștii! Bineînțeles că o glumă. Și, ca orice glumă briantă și translucidă, ea te suspendă deasupra unei aporii tragice: ura față de persoana incertă sau trădătoare a iubitului e egală cu setea de a cuprinde ființa iubită într-o singurătate adamică pentru care poate fi plătit orice preț. Însă fie că se articulează gramatical, fie că nu, adevărul acestei tensiuni insolvabile e prezent în mișcarea vie a scenei și totodată în privitor – oricât de îndărătnic, de obosit de „teatru” și de supraestet o fi fiind. În această ultimă situație aflându-se omul, se recomandă tăcerea (bucuroasă și limpede) în locul unei dări de seamă publice.
Cum or fi colaborat actorii maghiari și germani de la Timișoara? Bine.
Și într-adevăr o lumină se depune pe actorii purcăretieni, lumina aceea care-i scoate pe interpreți din banalitatea veacului cinic, o lumină ivită din bifurcarea ființelor lor interioare către poli neconciliabili.
Sobri și fioroși funcționari, în alb-negrul strict al strictelor funcții publice, descind ritualic în cafenea. Se dezbracă punând în fiecare gest o penumbră de ceremonial funebru. Lenjeria e elegantă, iar mătasea răspunde discret la freamătul corpului care se întrezărește. La fel de ceremonios, grupul se îndreaptă către statuia de aluzie barocă din fața cafenelei, construită din corpuri vii. Vizitatorii se așază în poziții lascive în jurul fântânii și se lasă udați de apa țâșnind din toate sfincterele persoanelor statuare. Sfincșii modernității pragmatice trăiesc așadar o orgie a sfincterelor. Lumea transferului abstract de valori se cumpănește cu nostalgia tanatică a transferului organic, din care trăiește erosul. Odată sfârșită orgia, oaspeții primesc prosoape albe, urmează ceremonia îmbrăcării…
Moliendo café. Moriendo café.
Faptul că în seara premiilor naționale de teatru de anul acesta nici n-a fost pomenit numele lui Silviu Purcărete nu mai e un simptom, cum era în anii ’90, când regizorul cucerea lumea pe fondul unei tăceri crispate aici, printre ai noștri, ci o stare de sensibilitate și de inteligență critică românească reconfirmată a multa oară. Mă amuză s-o spun.
S-vP
Articol publicat în INFINITEZIMAL 6/2015.
