Cumpătu feat. Tescani

de Tudor Marinescu

 

Cumpătu, un cartier de vile așezate la poalele pădurii, între Sinaia și Poiana Țapului. După naționalizare, o parte dintre vile au fost repartizate uniunilor de creație pentru odihnă. Printr-o cerere, artiștii puteau rezerva o perioadă ca să-și petreacă concediul, iar prețul era acceptabil.

Cred că primele vacanțe la Cumpătu au fost prin 1974 și timp de zece ani am venit cu familia în majoritatea vacanțelor școlare, și vara, și iarna.

De cum ajungeam acolo, ai mei se prezentau la centrul administrativ al acestor vile pentru preluarea camerei. Centrul era organizat lângă vilele 7 și 8. „La Cantină”, cum i se spunea, și în afară de bucătărie și de sala de mese, mai existau un bar, niște birouri, un telefon public și o terasă generoasă cu mese, scaune metalice și bănci, așezate sub umbra unor brazi înalți.

Țin minte singurul tablou din sala de mese, o fotografie mare cu un autobuz într-un peisaj montan de toamnă pe șoseaua din zona Posada! Cred că autobuzul era un TV 1 (Tudor Vladimirescu).

Cum vilele nu aveau telefon, prezența la cele trei mese ale zilei era de fapt și un loc de întâlnire, un loc în care puteai vedea exact cine e venit în stațiune, pentru că majoritatea mâncau aici. Și tot aici începeau discuțiile și propunerile pentru programul de joacă al zilei respective. În fața cantinei se rămânea încă o vreme după încheierea mesei, până când ne hotăram ce vom face… (se lansau invitațiile pentru fotbal, mimă, badminton sau o partidă de popice la Club, la intrarea în Cumpătu, lângă calea ferată – când afară ploua). Clubul avea și un teren de tenis cu suprafață de zgură pe care am jucat de multe ori.

În Cumpătu am pus în picioare primele schiuri și am reușit primele alunecări pe zăpadă. Diapozitivele pe care Mama le făcea au imortalizat cu succes momentul.

Tot aici, am trasat primul teren de badminton în poienița din spatele vilei 6 și am montat un fileu, care era evident mult prea sus – față de regulamentul oficial (pe care noi pe atunci nu îl cunoșteam) –, dar cu toate astea, meciurile erau pasionale. Rachetele de badminton erau din lemn, cu sau fără tijă metalică. Fluturașii erau din plastic, intrau des în cordaj și rămâneau acolo obligându-ne să reluăm punctul. Sorin Iulman cred că era unul dintre cei mai tehnici… ca și Sebastian Popa. Nu prea îmi amintesc cine câștiga cel mai mult și nici scorul. Tot aici se juca și fotbal, era singurul loc relativ drept din zonă. Printre copiii care veneau ani la rând la Cumpătu i-aș aminti pe Adrian Petre (el venea chiar la casa bunicilor lui, lângă vila Enescu), Matei Albulescu, regretata Oana Ioachim – un mare talent care a plecat atât de repede dintre noi –, Ștefan Bănică jr., Adrian Vâlcu (cel din Fram, ursul polar), Irina Criveanu, Irina Crețoiu, Dragoș Erceanu, Luca Vasilescu, Maria Celmare, Alexandru Dobrescu, vărul meu Felix Vlădău, Marc, Anița Neagu, Oana Micu, Robert și Tom Brânduș, Petru Popovici, Codruț Mălineanu, Felix și Cristi Alexa, Pit și Alexandra Stendl, Ilinca și Andrei Călinescu, Ionuț Anghel și fratele meu mai mare, Horia Marinescu, care totdeauna m-a invitat în grupul lui de prieteni și m-a ajutat să cresc printre cei mai mari și mai deștepți decât mine.

Îmi amintesc de excursii în poiana mare, la calea ferată unde așteptam fascinați trecerea unui tren care făcea un zgomot infernal, iar noi trăiam primele senzații tari… sau primele întâlniri cu ursul, plimbări prin pădure, vârful Cumpătu, Monopoly în zilele ploioase în holul vilelor 7, 8 sau serile de mimă. S-a jucat și telefonul fără fir sau lapte gros. Iar când eram deja adolescenți începuseră seratele cu dans în holul vilei 8, când ascultam mereu cam aceeași casetă cu Beatles.  

Am făcut și Crăciunul la Cumpătu, și Anul Nou. Poate cele mai frumoase amintiri, când aveam încă o familie întreagă. Nopțile geroase cu zăpadă și stele, zilele senine și panorama munților Bucegi pe care-i studiam zilnic, urmărind telecabina cum urcă între cote și crucea Caraiman care ne fascina cu lumina ei noaptea, sau sobele de teracotă din camere care se încingeau sub șuieratul arzătorului de gaz, mirosul inconfundabil al camerelor de atunci, al materialelor și al așternuturilor, lipsa detergenților parfumați de azi, firescul și simplitatea zilelor de atunci. Ușile și broaștele scârțâiau, confortul era rudimentar, dar plăcut. De la un an la altul totul era neschimbat, aceleași vile, aceleași culori, foarte rar apăreau noutăți, construcții, modificări. Era ca o reîntoarcere acasă. Cred că ne dorim mereu lucrul ăsta, să regăsim lucrurile așa cum le-am lăsat, să reluăm de unde am rămas.

Sigur că am făcut și prostioare… împreună cu Rareș, unul dintre fiii compozitorului Marcel Dragomir, ne-am apucat de fumat, prin pădure, ca să nu ne vadă părinții, în spatele vilei Enescu. Eu între timp m-am lăsat, nu știu el…

În grupul de copii de plasticieni era și viitoarea mea soție, Ioana Panaitescu. Dar pe atunci nu eram chiar prieteni. Ceva mai târziu însă, la Tescani, prin 1989, ne-am reîntâlnit, iar acum ne întâlnim zilnic, prin casă…

Frații Tudor, foști cofetari la Peleș, au lucrat la cantina din Cumpătu în perioada anilor ’70-’80. Bezelele lor, indienele și alte prăjituri erau minunate! Și sigur că tentația de a cumpăra un supliment era mare. Unii părinți (mai ales de la scriitori și muzicieni), printre care și mama mea (de la plasticieni) comiteau des acest lucru, fapt care i-a dezavantajat din păcate pe cei care mâncau în seria a doua, care nu mai primeau bezele, ci fructe (așa a pățit și soția mea cu familia ei, astfel că acum mâncăm acasă doar în seria întâi). Aranjamentul cu bezelele se producea la barul cantinei, unde tanti Florica, curtată de mai toate vedetele culturii prezente periodic acolo (Geo Dumitrescu, Fănuș Neagu, Mircea Micu și mulți alții), gestiona cu inteligență și carismă mărfurile vremurilor de atunci (celebrul rom cubanez Havana Club, votcă, țigări chinezești, Pepsi, mai târziu Brifcor…).

La ieșirea din cantină, la ora prânzului, veneau deseori localnici cu câte un coș de zmeură sau fragi pe care le vindeau în cornete de hârtie. Practic era încă o variantă pentru cei care nu au prins bezelele.

Și să nu uit de masa din fundul sălii, pe stânga, care era totdeauna rezervată, masă care, se știa, era a poetului Geo Dumitrescu. Uneori apărea la masă cu un ziar plin de fișe de 1 leu (cam 200 de lei), bani câștigați „La Manetă”, la jocul pe care îl juca mereu la Cabana Vânătorul, un fel de Las Vegas al cartierului Cumpătu, cu regim de restaurant, un rai al fripturilor cu cartofi prăjiți, al micilor făcuți pe jar, dar și al celebrilor papanași pe care-i așteptai de-ți pierdeai cumpătu’…

Uneori, în zilele ploioase, Mama ne punea să pictăm, să desenăm, aveam vreo opt, zece ani și pictam în holul vilelor în care locuiam. Ai mei părinți primeau deseori repartiția unei camere în „Vila 5”, unde poetul Geo Dumitrescu locuia aproape tot anul, în camera de sus, de deasupra balconului închis. Multe dintre picturi i le făceam lui cadou și el se bucura foarte mult și ne încuraja să mai pictam. Drept răsplată ne lăsa să ne uităm la magnetofonul lui din cameră și ne mai punea câte o melodie. Am păstrat până azi câteva dintre melodiile pe care Tata le-a înregistrat de la dânsul, un fel de country foarte haios. În ultimii săi ani de viață, m-a sunat (la scurt timp după ce murise Mama) și m-a chemat pe la el, pe strada Roma. Urma să fie demolată casa în care locuia și se pregătea de mutare. A spus că are ceva pentru mine. Era o mapă pe care o păstrase special pentru noi. Erau desenele noastre din copilărie! Le-am primit cu multă emoție. La puțin timp după a plecat spre alte lumi.

Tot aici la Cabana Vânătorul era și o terasă, unde vara ne mai răsfățau părinții cu câte o înghețată la cornet (erau de două sau trei feluri, în funcție de noroc). Și uneori stăteam la coadă și așteptam să încarce aparatul cu laptele respectiv, moment în care venea domnișoara angajată cu o găleată de înghețată lichidă pe care o turna în aparat cu grijă, să nimerească rezervorul. Aveam vreo 14 ani când, într-o vară, împreună cu Mihai Constantin ne-am luat vreo șapte înghețate fiecare… de atunci nu ne-am mai întâlnit, decât eu ca spectator, el ca actor.

Dar într-o vară, prin 1985, Mama ne-a anunțat pe mine și pe fratele meu Horia că vom petrece vacanța de vară la Tescani. Știu că ne-am întristat și că nu voiam să mergem. Era un loc nou, de care nu auzisem, iar noi eram obișnuiți să mergem la Cumpătu, unde aveam atâția prieteni. Tescanii funcționau deja de câțiva ani buni, iar colega mamei, tapisereasa Teodora Stendl, i-a recomandat să venim și noi, mai ales că la Tescani se putea mânca o ciorbă grozavă gătită de bucătăreasa… Maricica!

Așa am ajuns la Tescani, practic ne-am  pierdut „Cumpătul”, dar am câștigat Tescanii! În verile primilor ani, ’85-’87, au venit atât de mulți copii (Pit și Alexandra Stendl, Raluca Demetrescu, Alexandra Gulea, Alexandru Mărginean, Anca și Marius Hirțe, Minu Veniamin, Radu Dumitriu, Alina Gherasim, Ioana Panaitescu, Agiu, Cristi Crisbășan, frații Răzvan și Cristi Barbaresso, Petruț Oteanu, Matei Bălăiță, frații Matei și Mihai Pleșu, Radu și Miruna Enescu), încât nu încăpeam împreună cu părinții în sala de mese și ne organizaseră o masă afară, pe terasă.

Atmosfera formidabilă creată de directorul Alexandru Popovici a fost probabil parte din lucrurile care ne motivau pentru revenire. Apoi prietenia ce s-a legat cu Dănuț Popovici, serile de badminton din fața cabanei de jos, unde trasasem un teren de badminton cu fileu și cu dimensiuni aproape oficiale, excursiile pe care le făceam pe dealuri, la râul Tazlău, concertele de muzică simfonică organizate acolo, întâlnirea cu jazz-ul, cu Johnny Răducanu, cu formația Eugen Gondi, cu Dan Mândrilă, atmosfera foarte apropiată dintre oaspeți și angajații au construit o poveste care a căpătat o dimensiune mitică.

Față de Cumpătu, Tescanii păreau chiar un loc uitat de lume, un parc uriaș în care răsunau puternic în difuzoare acorduri enesciene, cu alei pe care vizitatorii muzeului pășeau în șir ordonat, admirând salturile acrobatice ale veverițelor din parc sau pictorii care erau într-o permanentă căutare a temei picturale.

În sala de mese a vechiului conac, erau câteva picturi care au stat ani de zile în același aranjament: Maruca Cantacuzino pictată de Ion Stendl (probabil prin 1984), o pictură abstractă a lui Florin Ciubotaru din 1977 ce făcea trimitere către o orchestră, o pictură a lui Paul Gherasim ce reprezenta un personaj și un peisaj misterios, o pădure pictată la Tescani de Horia Bernea. Între timp, după atâtea ediții ale taberelor de pictură (peste 40 de ani) și după atâtea lucrări donate de către pictori muzeului din Tescani, picturile s-au tot rotit pe pereți, în funcție de evenimente sau de preferințe cromatice.

Singura lucrare neclintită este Maruca lui Ion Stendl, martor al tuturor celor petrecute acolo, de când eram copii și până azi.

A fost un loc minunat pentru pictorii care au simțit natura, s-au bucurat de ea și au transmis asta în pictura lor. Mă gândesc la artiști mari care au ales să revină mereu la Tescani, să picteze și să găsească tema peisajului foarte actuală: Ilie Boca, Horia Bernea, grupul Prolog. Prezența și munca lor au atras în acest loc și alți artiști care, impresionați, au pornit în căutări de expresie similară.

Horia Bernea cred că a lucrat cel mai mult aici (ca și Ilie Boca, dar un alt tip de cercetare). Studiile lui la Tescani vorbesc clar despre preocuparea sa serioasă legată de peisaj. Locul în care era cazat, un mic apartament cu două camere din spatele conacului, a primit încă de atunci numele de „bernarie”. De aici se auzea uneori jazz-ul care îl stimula în timp ce picta: Ben Webster (Caravan), Sammy Price, Count Basie, Coleman Hawkins, Billie Holiday… Peste ceva ani, în Otopeni, făceam schimburi de CD-uri cu artiști mai noi, cum ar fi Madeleine Peyroux, James Carter, Joshua Redman… și mă întrebam întotdeauna care melodie mi-a plăcut cel mai mult de pe disc; era ca o verificare a atenției mele de ascultător.

Mă gândesc și la David Hockney care, în ultimii ani, a readus și el tema peisajului în pictură sa și am remarcat cum multe dintre peisajele lui au o asemănare teribilă cu unele locuri din Tescani. Probabil că și Hockney a pictat la Tescani, în bernarie, iar eu nu am știut…

Cred că Tescanii vor rămâne un „loc bun” pentru toate formele de artă. Are un farmec aparte, o chemare misterioasă, un magnetism al inspirației artistice. Enescu a compus Oedipe, Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani, Johnny Răducanu, Octombrie Song, Horia Bernea a pictat Valea Tazlăului – sunt doar câteva dovezi că locul a transmis inspirația necesară actului de creație.

                                                Text apărut în INFINITEZIMAL 15 (2019/2020)