Cu sau fără voia filozofiilor, adevărul este indiscutabil: de câteva ori pe săptămână stadioanele lumii sunt luate cu asalt. Stadioanele, ringurile de box, pistele de atletism concentrează în jurul lor pasiuni, orgolii, speranțe, drame și chiar dispute de idei. Sportivii de prim rang sunt înconjurați de glorie, adorație și publicitate, rivalizând în această privință cu vedetele de cinema și cântăreții de muzică ușoară. Pelé e socotit sacru și decretat „bun național al Braziliei”, pumnii nu știu cărui boxer sunt comparați cu pumnii lui Dumnezeu. Milioanele de oameni de pe toate meridianele lumii participă într-un fel sau altul la miracolul sportului.
Pe unii prezența masivă a oamenilor pe terenurile de sport îi îngrijorează, ei văd în adorarea lui Pelé și în bucuria unei lovituri bine calculate o neglijare a spiritului, ei amintesc, evident cu ironie, că pe lumea asta mai există și Platon și Bach. Desigur, a trai toată viața admirând picioarele lui Pelé e dovadă de mizerie spirituală, pasiunea sportivă își pierde astfel sensul ei pur și devine o manie stupidă și inutilă ca oricare altă manie. Cunosc indivizi în viața cărora fotbalul ține loc de orice, până și absolutul îl caută în picioarele lui Dumitriu, semn sigur că sportul nu e înțeles în sensul lui nobil și exact. Cunosc indivizi cu adevărat bolnavi de patimi sportive, eliberați în mod ridicol de toate dilemele spiritului și ale culturii.
Dar și superioritatea cu care unii privesc afluența de pe stadioane e la fel de vulnerabilă, o eroare ceva mai fină și mai intelectuală. Glasurile care îl invocă pe Platon au desigur avantajul prestigiului vechimii și culturii, dar nu schimbă esența lucrurilor. A privi cu un zâmbet ironic și cult afluența oamenilor pe stadioane înseamnă a nu înțelege nevoia lor de echilibru, frumusețe și putere. Cunosc oameni care îl admiră și pe Pelé și pe Camil Petrescu, ei văd și în unul și în altul o expresie a frumuseții lumii.
De fapt, oricât ar părea de paradoxal, afluența oamenilor pe stadioane vine în primul rând dintr-o nevoie spirituală de comunicare. Stadioanele dau indivizilor posibilitatea de a comunica între ei, de a-și expune ultimele păreri despre viață. Orice luptă sportivă rezumă într-un fel destinul omului, nevoia omului de frumusețe, putere și loialitate, capacitatea omului de a ieși învingător în fața vicisitudinilor. De aici admirația nemărginită pentru ceea ce se numește „lupta sportivă”, echivalentă cu demnitatea și frumusețea, cu existența bărbătească. Sportul a adus astfel pe căile lui anevoioase și particulare o contribuție la tezaurul moral al umanității, blestemând impostura și lașitatea, lipsa de forță, automulțumirea. În atletism valoarea concurenților este perfect măsurată, nu există posibilitatea nici unei erori, nimeni, sub nici un motiv, nu poate fi ajutat să alerge mai repede decât îl țin picioarele; spectatorul probelor de atletism are și sentimentul moral că în aceste întreceri pure impostura nu este posibilă și mediocritatea nu poate primi niciun ajutor de nicăieri. Câțiva scriitori de prim rang au văzut în tipul sportivului o morală bărbătească a vieții, au descoperit în el capacitatea de a lupta până la ultima suflare, puterea de a înțelege destinul și de a-l învinge. Marilyn Monroe, într-o scrisoare adresata unei prietene, mărturisea, și mărturisirea ei nu-i lipsită de un anume tâlc, că de la primul ei soț, un sportiv de renume, a învățat loialitatea și franchețea.
Orice s-ar spune, miracolul sportului face parte din miracolul lumii. –
♦
Dă-te jos de pe cuptor
„Nu merg la fotbal… Prefer să-l ascult pe Chopin”… După o asemenea frază metalică și solemnă individul tăcu, încântat că reușise să-și exprime atât de laconic superioritatea. Era foarte convins de această superioritate și se grăbi să se așeze pe ea, liniștit și mulțumit, ca un țăran pe cuptor. Pentru unii indivizi demnitatea e totuna cu imaginea patului moale și cald care chinuie pe călătorul obosit de drumuri și zăpezi. Conștiința superiorității lui proprii e acel loc întotdeauna sigur și plăcut, cu masa și cazarea asigurate. Când cineva devine brusc demn și brusc superior, eu am impresia că i s-a făcut somn: demnitatea țanțoșă e primul sunet de gong care anunță stingerea.
Nu sunt puțini cei care cred că dacă critică fotbalul, televiziunea și cinematograful devin în mod inevitabil mai capabili, ca și cum vidul unora ar demonstra, implicit, bogăția altora. Nu-ți trebuie desigur tensiunea lui Pascal ca să observi păcatele cinematografiei și greșelile lui Teașcă. Există însă câteva domenii unde individul crede că poate să spună oricând o vorbă de spirit. Țin la vechea mea convingere că vorba de spirit nu-i decât nerăbdarea de a spune o prostie nouă, înainte ca cea veche să-și dea duhul.
Am văzut cozi la librării în zilele în care se vindea un roman de Cronin, o coadă disperată, frenetică, o coadă de un ridicol tragic, pândită de și mai ridicola teamă că miraculoasa carte a vicleanului și modestului romancier englez s-ar putea epuiza. Când încă nu se reeditase, o carte de Cronin se vindea la negru cu 300 de lei. După convingerea mea, o asemenea coadă nu-i cu nimic mai culturală decât o coadă la stadionul 23 August, tot un drac e.
Dacă la rădăcină există nevoia „evadării”, n-are importanță dacă se evadează în agitația unui cuplaj pe 23 August, în voluptatea unei plăcinte cu brânză sau în iluzia unui roman de Cronin… Nicio evadare nu e bună; nu există o evadare spirituală și una mai puțin spirituală. A evada în lumea mirifică a poeziei e la fel de trist ca o evadare într-un cuplaj pe 23 August; nu există nicio deosebire, să nu se supere nici poeții, nici fotbaliștii. Cel mai greu îi e omului să rămână cu el însuși. Propria sa tovărășie i se pare deseori insuportabilă. Ca să scape de posibilitatea de a rămâne singur cu el însuși, omul e în stare de orice, absolut de orice, de la crimă până la poezie.
Toată frumusețea e să nu evadăm, pur și simplu, să nu ajungem nicăieri, nici pe „23 August”, la un cuplaj, nici în fața lui Tolstoi, alungați de urâtul din noi. Să fim acolo, nu să fim nevoiți să ajungem acolo, să-l iubim pe Tolstoi, nu să fim siliți să-l iubim pe Tolstoi.
Texte din volumul Ipocrizia disperării. Fotbalul n-a fost creat de Diavol,
apărut în colecția Infinitezimal (2021),
acum disponibil în librării
Volumul reproduce edițiile din 1972.
