Grupuri

O profesoară de limba franceză, tânără, dar cam bătrânicioasă (ni se spune), pretinde să fie așteptată de copii cu temele deschise pe masă. Copiii o așteaptă cu țipete și aluzii. La capătul unui lamento prelung, cu momente de lacrime, profesoara le spune părinților elevilor ei: „misiunea mea e să încep un război”. Părinții o compătimesc cu toții și o încurajează să-și ducă la bun sfârșit misiunea. Către sfârșitul acestei comuniuni, trăsnete însoțite de chiote fericite și înspăimântate se aud din stradă: mașinile părinților, strânse în jurul școlii, sunt incendiate, una câte una. Fumul negru întunecă aria, s-a făcut brusc noapte. La catedră, în clasa pustiită de panică, profesoara tânără privește cu liniște panourile de chimie, de biologie, de fizică, de geografie. Elementele materiei rămân la locul lor, probabil că-i trece asta prin minte.

Printre partiturile din tinerețe ale tatei am descoperit pala elicei, sau un fel de plop ușor deasupra acestor cuvinte: „Doamnei și Domnului…, prietenia muzicală a lui Geo Bogza. 16 iunie 1975”. — Ce vă îngrijorează în legătură cu generația tânără? — Copiii noștri au nevoie de creierul nostru proaspăt, de nebunia noastră. Prima lege spune că energia nu se pierde, ci trece, iar a doua lege spune că energia trece de la cald la rece. În timp ce Papa oficia slujba pe splaiul de la Izvor, tata dirija la ateneu o orchestră de coarde formată din opt violine, două viole, doi cello și un contrabas. „Sunteți puțini, dar distinși” li s-a adresat tata oamenilor din sală și, altcândva mai târziu: „publicul e o iluzie, mă adresez dumneavoastră personal”.

Jucam fotbal în curtea bisericii și preotul, cu o mișcare șerpească, s-a întins, a înhățat mingea și s-a strecurat înăuntru. Ne-a luat mingea! Mama și tata s-au rugat îndelung de preot să ne dea mingea înapoi și când, în fine, s-a înduplecat, mi-a făcut semn să-l urmez. Am urcat în spirală într-o turlă a cărei boltă trebuie să fi fost înaltă aproape cât două etaje de bloc. În turla bisericii, un val circular de mingi de fotbal se ridica până la jumătatea boltei. Erau sute de mingi de fotbal acolo, în turla bisericii, mingi vechi, din vechiul regim sau din deceniul terorii, mingi noi în culori fosforescente, mingi din piele naturală și mingi de plastic, mingi de fotbal cu șiret, nostalgice și grave, și mingi arhaice, din cârpă, mingi curate, luate ieri-alaltăieri și altele făcute ferfeniță, rupte până la bășică sau cameră, luate acum 50 de ani și uitate la închisoare pe viață. Eu am eliberat o minge de acolo, pe-a mea. Azi văd elicea unui aparat de aer condiționat fixată chiar în vinclul porții de fotbal desenate de noi în copilărie pe zidul bisericii. Iar tubul de aer trece în interior prin gamba sfântului Cristofor.

Sebastian-vlad Popa

Text apărut în INFINITEZIMAL 15 (2019/2020)

Share Button

Leave a Reply