Alexandra Tofan
Ziua a doua:
M-am gândit foarte mult dacă să mă duc și a doua zi la exerciții. În prima am vorbit despre ce credem noi, mă gândeam că acum o să transformăm în acțiune mărturisirile. Walterwasser e un actor cu expresivitate corporală, pe care-l admir, era normal să cred asta…, și pornind de la depresiile și anxietățile și tragediile fiecăruia povestite ieri, dar care nu erau nimic din toate astea… eram curioasă să văd ce se poate face.
Eram doar noi și Walterwasser pe toată plaja, era apus de soare. Stătea foarte ferm la țărm, și ne-a așezat pe toți foarte aproape de apă, cam cum e covorul ăsta față de mine acum, la distanță egală, fără nici o grabă, sever, calm, cu disciplină, cu claritate. Nu ne jucăm, stăm cât se poate de exact unii față de alții.
Ne-a rugat să închidem ochii. Să ne concentrăm la ce auzim, la ce simțim (bine, asta fiind introducerea pentru toate exercițiile de mișcare la actorie). Ne-a rugat să ridicăm mâinile, cu ochii închiși, foarte încet. Avea această plăcere de a repeta apăsat indicația pe care ne-o dădea.
— Ridicați ÎNCET, ÎNCET, FOARTE ÎNCET.
Bun, am ridicat mâinile, aleluia, a fost absolut extraordinar.
Mă gândeam ce trebuia să simt, mamă, ce trebuie să simt! Aveam nevoie de un om care să mă asculte. Ridicam mâinile, mă gândeam că o să ne conectăm cu marea și cu ființa noastră. Și am avut dreptate. Da. Și ne-a pus să ne coborâm, să ne aplecăm tot mai jos. Noi, în urma zilei unu eram pregătiți să ne apărăm de țânțari și ne-am îmbrăcat mai gros, cu pantaloni de trening, cu bluze cu mâneci lungi… Ne-am aplecat tot mai jos, până când ne-am apropiat de nisip, mai jos, și el zicea apăsat:
— MAI JOS.
Și ne-am lipit de nisip, până când ne-a spus:
— STOP.
Eu rămăsesem într-o poziție neplăcută și mai erau câțiva chinuiți de stopul brusc…, el se plimba printre noi și ne-a zis:
— E greu, ești deasupra minții tale.
Eram întinși pe nisip și atunci a început adevăratul exercițiu. Ne-a zis:
— Voi sunteți nou născuți, ființe fără mâini și fără picioare, și vă îndreptați CĂTRE APĂ.
Imaginea era așa: 20 de năimiți care se târau cu hainele pe ei către apă, către apă, către apă…
— CĂTRE APĂ.
Și eu mă rugam să se oprească, să nu care cumva să ajung în apă unde se spărgeau valurile, și pentru că era frig. Și după ce timp de zece minute ne-a spus CĂTRE APĂ, când am ajuns în apă, ne-a spus:
— Căutați-vă unul pe altul.
Eu mai deschideam ochii, recunosc. Dar mă târam în apă. La un moment dat l-am auzit zicând:
— NU CÂTE DOI. CU TOȚII!
Și ne-a zis să ne prindem unii pe alții, „simțiți-vă reciproc, prindeți-vă!”, și erau câțiva pe care-i bătea valul peste ochi, și după ce ne-am ținut unul pe altul mult timp, mult prea mult timp, ne-a spus să ne depărtăm, tot așa, fără mâini, fără picioare:
— Îndepărtați-vă de apă.
De o sută de ori „ÎNDEPĂRTAȚI-VĂ DE APĂ”. Nu mai vedeai bine…
— SIMȚIȚI soarele cum vă încălzește!
Eu aveam o salopetă cu volănașe și eram udă fleașcă și trebuia simțit soarele, și la un moment dat ne-a zis:
— Puteți să deschideți ochii. Fiți ATENȚI în jurul vostru. Vă puteți ridica, UȘOR.
A durat o oră sau mai mult.
— Aveți 5 minute să mergeți să vă schimbați și ne vedem după, la discuții, la feedback.
A așteptat totuși 10-15 minute în plus. Ne-am întâlnit pe niște canapeluțe, în cerc, și? Nu mai eram la capătul cercului, eram fix la mijlocul parcursului. Ne-a spus „hai să începem să vorbim despre ce-ați simțit.”
Până la mine, 12, 13 oameni. Primul om a dat tonul. Ei bine, toți acești oameni, nu exagerez, toți în afară de un tip care era zeflemitor la toate exercițiile și care terminase filosofia și actoria, deci toți au spus – ca atunci când toți elevii, toate fetele care învață bine încep compunerea cu „scriitorul s-a născut…” – tot așa, cu toții, 14 oameni începeau: „eu când mă apropiam către nisip m-am speriat să nu mă ud.” Dar al 14-lea nu-și dădea seama că era al 14-lea care făcea gluma asta. Întrebare:
„tu ce-ai simțit?”
Răspuns:
„la început, când a trebuit să ridic mâinile…”, repetau cu toții exact aceleași cuvinte,
„nu știam dacă mâna mea e mai sus sau mai jos”, și, aproape fără excepție,
„aveam impresia că plutesc.”
„Că era foarte încet”, și într-adevăr a fost foarte încet.
„Nu-ți mai dai seama dacă mâna e mai sus sau mai jos”, și într-adevăr nu-ți dădeai seama.
„După care, când a trebuit să ne apropiem spre nisip, speram să…” Băi, și tu sperai?
Următoarea etapă, când ne îndreptam către apă, suna cam așa – erau trei fete care au spus că lor le e frică de apă, le e frică să înoate dar
„de data asta”
s-au îndreptat către apă și
„nu mi-a mai fost teamă”.
Era o apă atât, fix cât se sparg valurile când nu-s valuri mari, era o lingură de apă. Altcineva a zis că a regăsit nu știu pe cine,
„nu știu cine era lângă mine, dar am simțit că m-am conectat cu persoana aia, iar tu, Walterwasser, ai zis să nu rămânem câte doi, și când am încercat să ne atingem cu toții cu mâinile și cu picioarele – sper că n-am deranjat pe cineva cu piciorul sau cu mâna, sper că n-am pus undeva nepotrivit mâna, pe țâța cuiva – la faza asta de unire simțeam cum suntem cu toții conectați și era ca un blestem și ca o binecuvântare în același timp”. Altul:
„faptul că stăteam în apă, cu nisip în gură și-n chiloți și ne băteau valurile legați unul de piciorul celuilalt, ne făcea să simțim o binecuvântare și un blestem în același timp”. Și a mai zis cineva:
„era ca și când cu toții suntem pedepsiți”.
Și mă gândeam că prostia noastră imensă de a continua să căutăm să rămânem la acest workshop, da.
„Am fost pedepsiți, dar faptul că eram în aceeași barcă era eliberator”, spunea omul acela,
„deci nu mă chinui doar eu, ar fi o prostie. Dacă suntem mai mulți e ceva extraordinar”.
Și a mai zis cineva că se simțea
„ca-n Titanic, era o tensiune foarte mare”.
Și a zis o persoană, la un moment dat, că se prinsese cineva de ea și că voia să-i transmită acelei persoane
„sunt aici pentru tine, de ce-ți este teamă? te țin, dar de fapt tu mă ții metafizic pe mine, iar eu nu te las, nu-ți dau drumul. De fapt, îi simțeam pe toți, simțeam tot grupul, simțeam energia tuturor”.
Și eu mă gândeam „deci simți și cât de mare-i mizeria pe care-o facem?”
A venit rândul meu, și am avut timp să mă gândesc, să mă hotărăsc dacă să fac un gest urât de a spune purul adevăr sau să mă integrez totuși la „energia” grupului și să încerc să formulez drăguț, și evident că am ales a doua variantă. Sau pe prima? Că nu-mi dau seama acum. Nu ne prea auzeam, era greu să răzbată vocea pe plajă, dar am înțeles mai bine de ce nu ne auzeam: totul era rostit atât de sincer și de personal încât era rostit intim,
„la început, când a trebuit să ridic mâinile…”, și imediat se auzea vocea lui Walterwasser, clară:
„te rog frumos mai tare, mai tare”,
în fine, stăteam pe spate, m-am ridicat:
„DIN PĂCATE PENTRU MINE GENUL ĂSTA DE EXERCIȚIU NU FUNCȚIONEAZĂ”, și s-a trezit Walterwasser care până atunci asculta ca un psihoterapeut. I-am zis: „eu cred că sunt o persoană mai cerebrală și mi-e foarte greu să nu-mi fugă gândul în altă parte”. Și i-am spus că am mai făcut genul ăsta de exerciții și întotdeauna mi-a fost greu să nu-mi fugă gândul în altă parte și el, pentru prima dată în ziua aceea, a revenit la întrebarea lui obsesivă ÎN CE SENS? Și după ce am repetat ce-i spusesem adineaori, ca să pară că-i un discurs mai lung, mi-a zis:
— Foarte interesant. Foarte, da, da. Trebuie să vedem cum se poate ajunge, da, interesant.
Și eu am zis că probabil că se poate face exercițiul ăsta și cu mine, dar e nevoie să se plece de la o bază mult mai rațională și mai concretă. S-a simțit puțin atacat și a zis:
— Eu nu propun aceste exerciții cu un scop anume, ci pentru o deschidere a voastră…
Iar eu i-am zis că trebuie să fiu păcălită, iar el a zis:
— Știi ce se întâmplă? Tu ai o parte, cum AI NUMIT-O TU, cerebrală, rațională. Dar mai e un TU al subconștientului și TREBUIE să te poziționezi ÎNTRE cele două.
Și am întrebat „cum să fac să mă poziționez așa?” Aveam o intenție clară, vroiam să schimb macazul mărturisirilor, știam regula și mă așteptam ca toți care urmează să-și schimbe tonalitatea. Fata de după mine care cu o zi înainte plânsese de mama focului fără motiv stătea, nu știu de ce, în genunchi, cu palmele pe umeri și coatele în cruciș – fac o paranteză: la majoritatea exercițiilor participanții nu ascultau ce se spune înaintea lor ca să nu fie atinși de impresiile celorlalți. Unii ridicau măna și stăteau cu ea sus, fără să vadă și fără să audă pe nimeni, fiindcă aveau ceva numai al lor pe care voiau să-l spună, de exemplu
„când am ridicat mâinile am simțit că levitez”. Bun, pentru fata de după mine a fost la fel de intens ca pentru toți cei de dinaintea mea: n-am reușit să schimb nimic.
Au fost câteva lucruri care mi-au plăcut din tot ce s-a vorbit mai departe. Primul, că Walterwasser vroia să răspundă câte ceva fiecăruia în parte, dar zicea:
— Bine, voi vorbi la final. Vă voi spune atunci scopul acestui exercițiu. Acum vă las pe voi.
Ce mi-a mai plăcut a fost când una dintre fete a zis așa:
„eu în momentul ăla voiam să fac un lucru ca atunci când mă simt în disconfort și vreau să fac ceva care să mă pună într-un disconfort și mai mare, voiam să plec, sau să fac ceva care să mă scoată din primul nivel de disconfort în care mă aflam”.
A fost și povestirea unei fete:
„când am deschis ochii la final și am privit cerul, am simțit că sunt mică și mare în același timp”. Dar trebuie să înțelegeți că pauza între „mică” și „mare” a fost extraordinar de lungă și de relevantă. Nu era pentru prima dată, făcea pauză și continuarea de după pauză era cât se poate de elementară, Ana are… (pauză lungă, concentrată, căutătoare, pe pragul plânsului) … mere. Deci,
„eu, când am ridicat mâinile, la început… …. … am simțit că… … … că levitez.” Bă, dar de ce-ai făcut pauza asta? Era foarte profund, visceral. A zis:
„eu, când am ridicat mâinile, la început…”, și părea că ne roagă să facem un rezumat a ce a simțit ea,
„după care… … … după care, după care am simțit că, am simțit că… … … ah, mă scuzați, am uitat să zic de momentul când m-am îndreptat către apă”. Uitase să menționeze un moment, să nu cumva să scăpăm ceva din cronologie.
O studentă de la Cluj, care ne rugase să-i spunem Ciulei,
„să-mi spuneți Ciulei”,
privise exercițiul nostru liniștită, de pe țărm, și eu o observasem deși nu era permis să deschidem ochii, și m-am gândit, „Doamne, Ciulei, ești mult deasupra noastră a tuturor” și mă gândeam să mă împrietenesc cu ea, să-i spun să se mute cu cortul lângă noi. Ciulei era și ea la feedbackul de după exercițiu și evident că nu putea să nu spună și ea ceva despre exercițiu, iar eu abia așteptam părerea ei, și ea a spus:
„eu nu am putut participa la joc pentru că mi s-a făcut rău, dar vreau să vă spun că din afară s-au văzut toate lucrurile astea de care vorbiți. S-a văzut conexiunea. A fost foarte emoționant.”
Și eu m-am gândit „nu te mai muta lângă noi, mută-te un pic mai departe”.
Paula, după ce a declarat cum s-a simțit, a spus că în momentul în care ne-am îndreptat către apă,
„am simțit că sunt, practic, cumva…” (toată lumea folosea, în toate descrierile „cumva”),
„practic, cumva, ca o creatură marină. Tocmai pentru că nu aveam mâini și picioare părea că renasc într-o creatură marină care se îndrepta către casă”.
Când se întâmpla să relatăm vreo eroare de-a noastră în exercițiu, de exemplu „n-am reușit să ajung aproape de grup”, sau „stăteam contorsionat sub alți doi”, Walterwasser menționa:
— Da, am observat asta.
Era demiurgul creaturii marine.
— Am observat că erai 2 cm în spatele celorlalți.
Ziua întâi
Povestea despre Walterwasser era că ne învață ceva foarte greu de făcut,
„pe mișcare, pe fizicalitate, pe expresie corporală, foarte complex”, deci trebuia să ai deja o bază și, cu toate astea, oamenii țineau foarte tare să ajungă la workshopul ăsta. Cei 20 aleși prin loterie ne-am dus într-o parte mai retrasă a plajei unde eram doar noi. Ne-a așezat într-un cerc, pe nisip, și abia atunci ne-a salutat, a zis „bună seara”, și ne-a spus că nu s-a pregătit pentru workshopul ăsta neapărat, și acum ne roagă pe fiecare să ne prezentăm. Și-n timp ce spunea asta, câțiva din grup încercau să-și spună ceva prin gesturi, încercau să-și trimită o pereche de ochelari prin cei de lângă ei – cum adică să-și trimită o pereche de ochelari prin ceilalți? Melania vroia să-i dea Sidoniei ochelarii fără să se ridice, și i-a trimis din mână-n mână. Când ochelarii au ajuns la persoana nr. 2, Walterwasser era deja sălbatic și a zis „ce se-ntâmplă?”.
„Vreau să-i dau ochelarii ei că…” Și el a spus:
— Nu mă interesează.
După care a revenit la acțiunea lui și a spus „o să vă rog să vă prezentați, că nu vă știu numele și vreau să spuneți ce vă interesează”. Primii care au vorbit aveau reflexul discursului de la celelalte workshopuri și au început să zică chestii minuscule și umile. O fată spunea că-i plac pisicile,
„mă numesc…., îmi plac și câinii, dar mai mult pisicile”, la care Walterwasser a spus:
— Nu mă interesează. Vreau să-mi spuneți chestii despre voi, despre ce credeți voi despre viață.
Pentru mine, el, la început părea un om pe care chiar vreau să-l ascult pentru că părea intransigent, hai să nu ne prostim, vă rog, spuneți-mi ceva despre voi, nu pisici, și asta-mi plăcea.
Și a mai fost un lucru, i-a spus unuia:
— Pe tine nu te interesează ce se discută?
Iar băiatul a zis „ba da, doar că mi-e frig.”
— OK, păi pune ceva pe tine, atunci.
Și noi eram departe de corturi și băiatul a zis „pot să mă duc?”
— Sigur că poți.
Și Walterwasser ne-a spus că stăm și-l așteptăm. Și am chiar stat și l-am chiar așteptat.
Discursurile lor erau foarte lungi și toate erau declarații de anxietăți și depresii. El nu-i lăsa să se oprească, îi întreba mereu ÎN CE SENS? ÎN CE SENS?. Și toată lumea vorbea despre depresie. Dar nu toți, ci până la jumătatea cercului. De la jumătatea cercului încolo, ca în reclamele cu dinții care se albesc, toată lumea încerca varianta inversă a depresiei. „Anxiety”, „anxios față de”, „sufăr de diferite tipuri de anxietate”, „very anxious about”… De exemplu, Sidonia simțea energiile bunicilor ei în jurul ei, și Walterwasser a zis:
— ÎN CE SENS?
Și ea a spus „adică energii pe care nu le pot identifica, mai ales când sunt singură”, și el a spus:
— Da, eu în asta nu cred.
Iar mai târziu, când ne-a vorbit la încheierea cursului, a spus că sunt anumite energii, „apropo de ce spuneai tu”…
Și oamenii vorbeau în ciuda faptului că el era atât de tranșant… Iar de la mijlocul cercului, a început să se decoloreze zona neagră și să crească întru Dumnezeu. Paula, plină de „drag” și de înțelegere, fix la jumatea cercului: „Bună, mă numesc Paula, sunt studentă la Cluj și sunt foarte fericită să fiu aici. Vreau să spun că vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte. Noi suntem cu toții o singură ființă și sunt foarte recunoscătoare că mă aflu aici”. A fost singura neîntreruptă de Walterwasser, pentru că era foarte clar ce simțea, nu era ambiguu, era clar, ne iubea în spirit pe toți. A urmat iubita ei care avea o figură de actriță de filme românești, și a spus: „Eu cred în Dumnezeu” și s-a retras. Walterwasser a întrebat:
— ÎN CE SENS?
Dar a continuat tot el și ne-a lămurit că cu toții credem în ceva mai mare decât noi, deci…
— ÎN CE SENS? Ești bigotă?
Iar ea a zis că „Dumnezeu e în noi și cu toții suntem el”, n-aveți idee cum s-au luminat deodată, fiecare avea felul lui de-a iubi prezentul, de-a iubi faptul că se află acolo, cu țânțari, cu urechelnițe, cu frig, dar nu conta. Și mi-o amintesc pe Teo, vedeta facultății, care a spus: „Eu am făcut pace cu mine și mă iubesc foarte mult și mă apreciez foarte mult și ceea ce credem devine realitate și eu cred foarte tare că universul ne îndeplinește toate credințele și vreau să vă spun că am o familie minunată, ieșim în parcuri, și mama a aflat de curând că suferă de cancer și i-am spus că o să fie bine și chiar a fost bine pentru că a aflat că tumora s-a făcut mică și lucrurile astea chiar există pentru că nimic nu e întâmplător”. Nici aici nu a fost nevoie de SENS. Și a mai fost Amelia care a zis că „eu fac yoga în fiecare dimineață, asta mă ajută foarte mult, CUMVA, pentru că eu sunt anul doi și, deși am dat de 4 ori la actorie până acum, am descoperit că de fapt asta e calea mea”. Cert este că trăia într-un echilibru continuu, dar „asta nu înseamnă că nu-mi place haosul în continuare” și Walterwasser a întrebat:
— ÎN CE SENS haosul?
Ea a zis că le preferă pe amândouă, și echilibrul, și haosul.
Înaintea mea era o fată care, de la primul cuvânt, a început să plângă și a spus: „Bună, mă numesc Ileana și mă scuzați, asta voiam să și zic, că plâng foarte ușor, eu sunt o fire foarte puternică și profesorii mei îmi spun că-mi pun o platoșă ca să nu-mi arăt vulnerabilitățile, și-s foarte dură, dar deseori plâng ușor”, și mie mi s-a părut cea mai autentică, ciudat, foarte adevărat, plângea foarte ușor, și a fost singura dată când Walterwasser a întrebat altfel decât ca un psihoterapeut, era aproape bădăran:
— De ce plângi așa de ușor, știai că urmează să vorbești!
„Da, dar am așteptat mult până s-a ajuns la mine și m-am apucat să-mi fac singură gânduri și să pun presiune asupra mea.” Și Walterwasser i-a spus că ar trebui să lucreze mai mult asupra ei înseși, dar mi-am făcut și eu gânduri că venea rândul meu. Și când a venit, în primul rând am vorbit tare – devenise o problemă, marea era gălăgioasă și prima mea intenție a fost să vorbesc tare – cu gândul să fiu sinceră. Mă gândeam că omul ăsta știe ce face, și nu ne pune să vorbim lucruri în vânt, și am ținut să fiu sinceră și am zis: „Mă numesc AT și motivul pentru care sunt aici e că vreau să cunosc oameni care muncesc foarte mult și sunt disciplinați. Te-am văzut în două spectacole și un film și mi s-a părut că ești unul dintre oamenii de felul ăsta și am vrut să văd cum lucrezi”. Și el, în timpul ăsta, dădea din cap că da, așa e, că suntem puțini cei care muncim, și răspunsul lui explicit a fost:
— Păi așa lucrez.
Și nu înțelegeam cum. Mi-era greu să înțeleg că lucrul făcut acolo e lucrul lui… Dar eram ultima și s-a ridicat brusc și a zis:
— Bun, asta a fost pentru azi.
Și ne-a rugat să ne ridicăm în picioare. A trecut pe la fiecare, începând din dreapta lui. A întins mâna fiecărei persoane, strângea mâna privindu-l pe om în ochi. L-a îmbrățișat pe fiecare îndelung. După care, se despărțea din îmbrățișare și iar îl privea pe cel din față în ochi. A trecut pe la fiecare, îndelung, și stăteai așteptând să treacă Iisus să te salute, unii mai făceau glume din priviri, dar nu mergea, și am așteptat mult, își lua timpul lui, niciodată nu era nici o grabă.
