La Cumpătu

Irina Popescu-Criveanu

La Cumpătu se venea cu trenul, şi ţin minte primele taxiuri negre, Volga, cu scrumierele ca jaluzelele, cu burduf; când nu găseai taxi, o luai pe jos, pe lângă calea ferată, apoi o treceai şi urcai uşor pe lângă vilele partidului, treceai pe la Club (aveau Coupe Jacques, cred, la un moment dat, sau ceva asemănător şi exotic, salată de fructe?), urcai iar, dădeai de Vânătorul, de Cabană, de Cinema şi coteai, ajungând la casa popii. Atunci ştiai că ai ajuns.

Bunica mea Marilena, după ce a fost angajată la Sovrom Petrol, de unde a obţinut mult râvnitul titlu de duşman al poporului, şi-a găsit de lucru într-o fabrică şi apoi a lucrat la o cooperativă la Bariera Vergului, sau fabrica era la Bariera Vergului şi ea mergea pe jos pentru că nu avea bani de tramvai şi spunea celorlalţi că face cură de slăbit. A devenit membră a Fondului Plastic, ceea ce i-a făcut ei viaţa mai frumoasă, şi nouă la fel. Odată că făcea jucării şi mărţişoare, erau campanii, lucra cu Radu, fratele ei, cu Puica, prietena Maiei, străbunica mea şi cu Nunel şi cu alţii, sigur că da. Şi cu mama, care făcea mărţişoare şi, mai târziu, tricota, tot pentru Fondul Plastic. Cu andrele din ce în ce mai groase şi tipare din ce în ce mai simple, se făcea mişto de ea îngrozitor că, în curând, urma să tricoteze direct pe degete. În fine, s-a supravieţuit. 

Minunea dată de statutul Marilenei a fost, pentru mine, acest mers, ritual, la Cumpătu. Din 15 iunie în 15 iulie, cu Marilena sau cu mama, apoi mers pe munte cu cortul, cu mama şi fără tata (care mergea la birou, ceea face şi în zilele noastre) şi, de pe 1 august, la 2 Mai, unde – deşi ne doream amândouă să stăm cu cortul, nu stăteam, pentru că venea şi tata, care are o apetenţă limitată pentru lipsa de confort. De pe 1 septembrie, ne întorceam la Cumpătu, tot cu Marilena şi, câteodată, cu câteva prietene, pentru două săptămâni. Asta s-a petrecut în toată copilăria şi adolescenţa, până când, după 1990, s-a putut merge din nou la Economat, lângă Peleş, şi atunci ne-am mutat, profitând de apartamentul arhitecţilor, de această dată, cu două odăi şi vedere spre castel. A durat vreo zece ani şi acest rest de privilegiu, până ce s-a stins definitiv în retrocedare.

Stăteam la Vila 7 sau la Vila 8, de lângă Cantină, ale artiştilor plastici, care acum par mici, dar atunci nu păreau. Semănau izbitor, așa că mai intram din greşeală în cealaltă vilă, probabil că eram certaţi. Cel mai bine era să prindem Camera 1, cu balcon. La Vila 7, în camera 1, stătea, de obicei, familia Pacea. Şi mai stătea şi Maria. Maria Celmare, care mi se părea nespus de frumoasă. Aşa şi era. La început, era a noastră şi Vila 6, acolo stăteau, mai des, Horia şi Dodo, cea din vale, care era cam antipatică fiindcă nu avea hol, dar la un moment dat nu s-a mai putut, nu mai ştiu de ce. 

Sigur că Rodica, de la recepţie, ne dădea, când nu era lume, loc şi în altă parte. Sau Florica. Într-un an, am stat la Vila Enescu, în alt an, la Vila 5, care mi s-a părut grozavă; acolo stătea Oana Ioachim, care era prietena mea pe la paisprezece ani; graţie ei, am citit Dostoievski atât de devreme încât nu am înţeles mare brânză şi am dat la Bălcescu. Cred că, în acel an, am stat cu copiii Bănică şi cu familia Caramitru. Acolo stăteau, câteodată, Mark şi Gruia. La Vila Enescu a intrat o veveriţă în cameră şi, de frică, s-a băgat într-un canceu. A ieşit greu de acolo, dar nu a îndrăznit nimeni să-l spargă. Erau încă lucrurile lui Enescu. În celelalte vile, nu. Reproduceri ale Carului cu boi, da.

Vila 6 era în aceeași curte, iar locul era bun. Sub Cantină (urcai ceva), aproape de Vila Enescu şi de casa popii, unde stătea Adrian, şi destul de aproape de Cabană şi de cinematograf. La Cabană erau leagăne pe care ne dădeam, balustrade pe care ne dădeam şi alte atracţii (pe care ne dădeam). În interior, maşini cu fise, unde juca Marilena şi unde, o dată, a spart banca şi a câştigat câteva sute de lei. A fost o zi frumoasă: nu mai aveam niciun chior, pentru că ea era cheltuitoare, şi ultimii doi lei i-a împărţit cu mine: de un leu am avut voie să-mi iau îngheţată de la Terasă (cea mai bună îngheţată de pe pământ), şi ea a jucat celălalt leu. Şi ţin minte sunetul zbârnâit al aparatului, stupoarea martorilor, cum curgeau banii şi cum am trimis noi bani acasă, de unde ceruserăm înainte, şi cum, după aceea, nu am mai mâncat decât la Vânătorul, care era al Gospodăriei de Partid şi care, de aceea, avea şi Chateaubriand. Vorbesc acum de zona care nu mai era a Creaţiei, o zonă de limită, în care intram cu relativă circumspecţie. De altfel, drumul spre Cabană este prima mea amintire de la Cumpătu. Aveam puţini ani şi îmi era frică de ceaţă. Eram cu mama de mână. În spatele vilelor 5 şi 6 era un teren plat, excepţional, cu un arbore mare, cu crengi dispuse exemplar pentru a ne putea urca în el. Se vedea de la cantină şi, într-o zi, pisată de mame fricoase, mama a trebuit să vină să mă dea jos din pom. A făcut-o urcându-se după mine. Nu a mai pisat-o nimeni de atunci.

Peste zi, se strângea o liotă de copii. Uneori, ne conducea prin păduri Papil, care îşi făcuse o bâtă senzaţională, o invidiam grozav. Avea un aer de aventurier încercat şi ne iubea. Şi noi pe el. Turele erau numărate, aş zice acum. Pe din jos, se trecea pe lângă Vila Enescu, de acolo spre calea ferată, se urca pe râu către satul de pe Zamora. Acolo, familia Georgescu, de la Filarmonica din Timişoara, care avea doi gemeni puţin mai mari decât mine, fată şi băiat, pe care îi iubeam mult, făcuse un baraj şi ne jucam cu un vapor, poate că avea şi telecomandă, dar nu aş putea să jur. Pe fată o chema Ioana, pe el – cred – Răzvan, şi nu am mai auzit de ei de câteva decenii. Cred că stăteau la Vila 3, cea cu geamlâc de pe partea cealaltă, poate voi reveni. 

De acolo se urca spre releu, unde era o poiană fantastică, transformată la un moment dat în pepinieră, şi gata cu biodiversitatea. Te puteai întoarce coborând o pantă abruptă spre alt râu pe care, traversându-l, ajungeai spre Poligon (se găseau urşi şi gloanţe), treceai pe la Vila 10 (mare şi frumoasă, a scriitorilor, păreau toţi ştabi doar pentru că vila era mare şi avea un hooool…) şi, în coborâre, treceai de vilele 9 (urâţică) şi 11 (mai civilizată), ultima a muzicienilor (unde stătea Seba şi nu prea avea voie cu noi, că el era serios), apoi treceai printr-o pădurice şi ajungeai la loc la Cantină. Dacă mergeai către sud, de la Cantină, treceai alt râu şi ajungeai la Vila 4, a scriitorilor, unde şedea familia Vulpescu, mai urcai un pic şi ajungeai la Vila 3, a muzicienilor şi, urcând pe cealaltă vale, ajungeai la vilele 2 şi 1, despre care nu ştiu mare brânză. Poate că una era a scriitorilor, poate chiar Vila 1, parcă o dată a stat acolo Oana. Am uitat unde era Vila 12, dacă era. Parcă era.

Se mai mergea şi pe munte, dacă vreun părinte milos organiza ceva; era mai degrabă genul mamei, ţin minte cum a târât într-un an, pe Schill, ceva copii nu foarte antrenaţi. La Sinaia, la piscină; la piaţă; la cofetărie; la librărie. Singuri sau cu părinţii. Poate cu câte un părinte mai milos, cum spuneam. Poate întâi cu câte un părinte şi apoi singuri, nu mai ştiu bine, se amestecă vremurile şi oamenii.

Seara, se juca vaţea, oamenii mari beau liniştiţi, lăsându-ne în plata Domnului şi, câteodată, jucau mimă şi ne luau şi pe noi. Cel mai bun era Ştefan Done, nu ştiu dacă la mimă, dar imita fantastic: de exemplu, pe Aznavour. Când ploua, Monopoly. Cineva a avut, într-un an, un Capitaly, versiunea interbelică românească. Nu am mai văzut aşa ceva de atunci.

Unii oameni mari erau serioşi şi creau. Sau păreau. Se auzea un pian, am uitat al cui, era un domn uşor însingurat, poate adus de spate. Îl menajam. Domnul Sava şi minunata lui nevastă, care ne iubea, şi noi pe ea. Dintre scriitori, în afară de Vulpeşti, cu care eram prieteni şi care mi se păreau atât de instruiţi, cum nu voi ajunge eu niciodată (câtă dreptate am avut), nu îl ţin minte decât pe Haralamb Zincă; scria de zor. Actori mai mulţi. Milu şi Anca Hossu. Anca era violonistă şi preda la şcoala unde făceam desen. Toţi oamenii aceştia ne dădeau nas, câteodată eram mândri, şi cel mai des ni se părea normal. 

Şi mulţi copii. Prietenul meu Gufă, şi verişoara lui. Şi Mihai Constantin. Şi Ştefănel. Şi Iaromira, şi Irina, şi Petru. Mircea Badian. Oana. O grămadă de oameni. Ştiu cine trişa, cine se dădea autoritar, cine avea şarm, cine era timorat şi cine era binedispus. Unii, mai mari, păreau inabordabili. Cea mai bună veste este că nu am greşit prea mult. Iar noi, împreună, am învăţat o grămadă de lucruri. Aznavour, de pildă. Cum se mimează mâlc, spre deosebire de chitic (de fapt, asta am învăţat în altă parte, dar sună bine aici). Cum se merge la concert sau la vernisaj sau la premieră (şi recunosc că şi acum sunt uimită când constat că, de acum, lumea aia s-a dus şi trebuie să îmi iau bilet). Cum se face rost de bezele de la Cantină. Erau de două feluri, ţineţi minte? Sau de lamele de gumă care se găseau acolo, providenţial (Wrigleys şi Juicy Fruit, relativ des; într-un an, au adus ADAMS. Aveau o cutie cu 100 de lame, 100 de lei, cu mure, cu mere, o nebunie. Aveam 100 de lei. Am cumpărat-o. A văzut-o Marilena şi a spus că e indecent. A dat-o înapoi, mi-a luat un pachet cu cinci lame şi mi-a lăsat banii. O visez şi acum).

Hârtiile de la Adams ar fi putut să mai fie păstrate în Atlasul Geografic General, ediţia 1974, lângă ambalajele ciocolatelor pe care Dumnezeu mi le-a scos în cale în anii 1980, doar că într-o zi, mi s-a furat, la şcoală, toată colecţia de hârtii de chewing-gum.  

Am avut fix acest pachet de Adams.

Text apărut în INFINITEZIMAL 15 / 2019
Bulbucate / Cumpătu / Tescani / 2 Mai

Share Button

Leave a Reply