I. „Și totuși trebuie să mă arunc asupra acestor modele și să nimicesc, în măsura în care îmi va fi posibil, acest ritual, în numele… pur și simplu în numele unei răutăți elementare pe care o trezește în noi orice imperfecțiune a stilului, orice minciună, orice tentativă de evadare din realitate.”
Pentru Gombrowicz, poezia este „ritualul nostru estetic” și, ca orice ritual, este evadare din realitate – ea este calea incantatorie, scandată, către transcendență. Poezia este așadar o minciună. Pentru că nicio formă de artă nu își poate trăda creatorul, adică omul, iar arta trebuie să se păstreze la scara existenței umane. O poziție radicală. Care la vremea scrierii acestui text combătea deopotrivă și poezia cu formă fixă, care cultiva tropii, dar și poezia modernă care se căuta pe sine, retrasă în limitele autonumirii. „Mă obosește extractul acesta farmaceutic numit «poezie pură»”. Cele două forme, deși în concurență vehementă, erau pentru Gombrowicz la fel de acuzabile, pentru că îl îndepărtează și pe poet, și pe cititor de adevărul vieții, iar „arta nu este ficțiune și ceremonial, ci interacțiune veritabilă între oameni”. Azi tentativa poeților este de a raporta realitatea, luând astfel locul nu atât al reporterilor, cât mai ales pe al ghizilor de dezvoltare personală. Dar adevăratul lor deziderat este de a o amenaja, luând locul ecologiștilor. Ei se păstrează, cu precauția pe care numai frica o poate provoca, în afara vieții.
II. „Oare poeții nu creează pentru alți poeți? Nu caută ei oare numai adepți, adică oameni de aceeași speță ca și ei? Și oare poeziile acestea nu sunt ele doar produsul unui grup restrâns? Nu sunt ele oare ermetice? Bineînțeles, eu nu le reproșez faptul că sunt «dificili» – nu le pretind să scrie «într-un mod accesibil tuturor» și nici să se adăpostească sub un acoperiș de paie. […] Nu este, așadar, rău că poezia contemporană nu este accesibilă oricui, rău este că ea e născută din contactul unilateral, îngust, cu universuri similare, cu oameni similari.”
Poezia contemporană este accesibilă oricui, nu mai avem o problemă de accesibilitate. Azi le reproșez poeților că nu sunt dificili. Poeziile au rămas produsul unui grup restrâns nu prin ermetismul lor pretențios, desuet, ci prin univocitatea limbii accesibile, prin monotonia ei, prin aplatizarea ei, prin lipsa ei de precizie, prin pretenția nuanței subiective. Excesul de aceleași cuvinte și excesul de sine sunt deficiențe de vorbire.
III. „Poezia unui poet va putea supraviețui dacă va cădea în mâinile unui dușman al poetului, în mâinile unei persoane care nu e poet?”
Timpul nostru e blând, e un timp al cordialității, azi nu mai există pericolul ca poetul să aibă dușmani, pentru că îi sunt toți prieteni. Ba chiar prietenii sunt cu toții poeți. Tribul, clanul. Prietenii poeți își confirmă unul altuia talentul, își dau parolele, se publică, se laudă, își dau premii, se invită la festivaluri, își acordă burse. Între prietenii poeți nu mai există polemici despre poezie. Discordia, puțină câtă e, ține de teritoriu și de influență.
IV. „Îngustarea limbajului este însoțită de îngustarea stilului care a făcut ca în ziua de azi poeziile să nu fie mai mult decât un rețetar de «trăiri» standardizate, închis în cuprinsul agasant al unui dicționar sărac în cuvinte.”
Witold Gombrowicz deplângea îngustimea în pronfunzime, în frumusețea artificială, în noblețe, în puritatea poeziei. Azi scoatem batista pentru îngustimea în superficial, în grotesc, în vulgar. Trăirile rămân standardizate, doar dicționarul a mai sărăcit.
V. „Am spus că un artist trebuie să se exprime pe sine. Dar exprimându-se pe sine, el trebuie în egală măsură să aibă grijă ca stilul în care vorbește să fie conform cu poziția lui esențială în cadrul lumii; el trebuie să redea nu numai relația lui cu lumea, ci și a lumii față de sine. […] Cel ce este înțelept, subtil și profund trebuie să vorbească cu înțelepciune și subtil și profund, iar cine este rafinat trebuie să vorbească în mod rafinat – căci superioritatea există și ea nu există pentru a se coborî sub propriul nivel.”
Se săvârșește aici păcatul capital pe limba de azi. Nu, nu cuvântul „superioritate” înspăimântă, s-au creat armele discursive împotriva lui. Poeții se sperie că, fiind poeți, ar putea fi cumva înțelepți, profunzi și mai ales subtili. Că ar putea fi rafinați îi îngrozește. Pentru ei poziția esențială în cadrul lumii nu există, căci pentru ei nu există lumea, cu distanțele ei, cu susul și josul, cu superioritățile și inferioritățile. Pentru ei există sinele. Dacă Gombrowicz se revoltă împotriva poeziei ca formă care alienează, ca formă impusă, matură, care îndepărtează omul de starea sa de imaturitate și limbajul poetic de formele lui crude, cel care se revoltă împotriva sinelui ca formă artificială în poezie este Artaud. „Nu vreau să fiu poetul poetului meu, al acelui eu care m-a ales drept poet, ci poetul creator, în rebeliune împotriva mea și a sinelui.” Poezia ca armă de luptă împotriva sinelui a dispărut. A fost înlocuită de poezia-confesiune, de poezia-psiholog, de poezia-reclamație, de poezia-propagandă.
VI. „Un fapt la fel de compromițător îl constituie numărul poeților.”
Simona Gabriela Noapteș
Text apărut în INFINITEZIMAL 17 (2022),
acum în librării
