Melancolici și frenetici

Sunt mărturii ale căderii, ades.
Și sunt mărturii de lume așa cum e.

De o parte – lumea în stare de reparație (ireparabilă); de cealaltă parte – nesfârșita frumusețe și nesfârșitul freamăt al lumii.

Cei ce știu că paradisul a fost pierdut pentru totdeauna sunt vizionari, melancolici, cinici. Iar cei ce știu că lumea se menține în echilibru pe punctul infinitezimal sunt oraculari, frenetici, pătimitori.

Primii sunt Goethe, Eminescu, Cehov. Ceilalți sunt Shakespeare, Creangă, Cioran.

Melancolicii știu că sensul lumii e unic; freneticii știu că lumea e ancorată definitiv în contradicție și irezolvare. Vizionarii văd prefacerea istoriei; oracularii numesc toate istoriile simultane ale istoriei. Cinicii cercetează natura răului; pătimitorii știu că răul nu vine niciodată din afară.

Primii sunt terapeuții aristotelici și sunt majoritari. Ceilalți sunt intoleranții republicii interioare a lui Platon. Cei mai mulți se folosesc de îngrijorări ca să-și capete dreptul la cuvânt; însă când nervii se transformă în entuziasm, când victima se transformă în patos, când zgomotul devine timp, când lupta devine inseparare, atunci cuvântul deja s-a adăpostit acolo unde și-a găsit cuviința.

Nostalgicii paradisului și nostalgicii viitorului sunt dezamăgiți. De ce sunt dezamăgiți? Pentru că simțurile nu mai sunt egale cu adevărul realității. Marea revoluție copernicană a înființat deziluzia modernă, ne arată Sloterdijk: „ce văd ochii și ce știe rațiunea astrofizică informată nu mai corespunde… când soarele răsare nu se mai ridică soarele la orizont”. (Peter Sloterdijk, Mobilizare copernicană și dezarmare ptolemaică)

Sloterdjik vede în „utopia cinetică” a lumii lui Copernic discontinuitatea, disonanța pe care s-ar instala modernitatea. Descentralizarea cosmologică și cinismul modern sunt consecvente: „prin șocul copernican ni se demonstrează că noi vedem lumea nu așa cum ea este, ci că trebuie să ne reprezentăm realitatea ei prin gândire și împotriva impresiilor primite prin simțuri pentru a reuși să o înțelegem”. În realitate, divorțul dintre simțuri și adevăr, acest manifest antiptolemaic radical, chiar dacă în altă ordine retorică, îl instalase Republica lui Platon urmând să dea un sens de continuitate istorică apoteoticei rupturi dintre corp și suflet. Modernitatea se născuse deja alaltăierea istoriei.

Ce altceva este căutarea lui Faust decât o proiecție, un vis ingineresc al viitorului care a potolit simțurile? La capătul unei maniacal multiplicate farse a simțurilor! Mărturia omului faustic e aceeași cu mărturia omului inutil la Cehov; l’homme qui a voulu ar fi îmbrățișat toată stihia simțurilor dacă n-ar fi fost bântuit de idealitatea iubirii imposibile, apoi de abstracțiunea estetică a muncii și a egalității.

Acești martori ai căderii omului și ai reparației lui sunt nostalgicii paradisului ptolemaic și pre, ai lumii care era și care tânjește acum să redevină așa cum se vede: plată, în sens biblic, aflată în centrul universului de corpuri (îndrăgostite) care o înconjoară. Nu smulge Faust mării dezlănțuite un pământ nou, „pământ plat”, pe care se va clădi poporul cel nou? Și nu tânjesc necontenit personajele lui Cehov să recâștige centrul universului, Moscova mistică a destinului lor, de nemaiatins pentru totdeauna? – de nemaiatins tocmai ca o fatalitate neagră a rupturii dintre realitate și simțuri?

Dimpotrivă, oracularii deschid calea frenetică a crizei copernicane. Sloterdijk se plânge de „lumile minunate ale esteticii coperniciene amimetice” care te duc „la punctul în care totul e posibil”, și lumea devine „o amețeală totală”. Se înșală. Și nu doar pentru că saltul critic – de la simțuri la adevăr – se făcuse oricum cu mult înainte de dărâmarea geocentriei lui Ptolemeu. Dar pentru că injoncțiunea în întrunire a contrariilor e singurul punct de observație al lumii în care subiectivitatea abdică, voința abdică, arbitrariul abdică. Ne eliberăm de teroarea narațiunilor de divertisment sau politice despre lume, în care lumea ni se înfățișează mereu ca un câmp de intervenție și de reamenajare funciară. Lumea rămâne așa, și ni se arată așa, în tensiunea inseparărilor dintre ce se vede și ce se știe, dintre ce se știe și se cunoaște din nou ca fiind adevărat. Și-atunci – ireductibilă la rău. Adică ireductibilă la evidența univocă a opiniei și a insatisfacției funciare.

În insepararea dintre contrarii, dintre realitate și simțuri, dintre legitimitatea faptei și absența cu desăvârșire a oricărei legitimități (Shakespeare), dintre sentiment și expresie (tot el), dintre rai și iad (Creangă), dintre disperare și existență (Cioran), se instalează punctul de veghe și de irezolvare al lumii: infinit discreta ei bază, infinit raționabila ei bază. Imposibilul ei suport fizic, singurul ei suport legic.

Nimic nu atârnă la dreapta mai mult, sau mai mult la stânga, mai înainte sau mai înapoi, mai mult în viitor și trecut decât în prezent, mai mult în talgerul simțurilor sau în talgerul adevărului realității. Realitatea nu are întrerupere. Mișcarea înlăuntrul unei polarități fixe. Conștiința ei intermitentă. Tragedia intermitenței. Darul intermitenței, darul citirii timpului. Citirea istoriilor simultane, citirea istoriei irepetabile. Recitirea.

Text apărut în INFINITEZIMAL 10/2017

Share Button

Leave a Reply