Ucigașii de memorie

Memoria e o scamatorie simplă: ea scoate la suprafață numai materie criptată, neagră. Prezentul se străduie (la nesfârșit) să o citească, înfrigurat de spaimă. Iar spaima produce sclavia sentimentală: ceva vine dinspre o existență trecută, definitiv misterioasă, trezind (la viață) sentimentul că te afli pe drumul către un dincolo definitiv. Încasările sunt fenomenale. Nimic nu solidarizează mai puternic decât spaima de ireversibil.

La culmea vitalității, jivinele plodesc, la fel și omul. Dar vitalitatea ființei umane nu e biologie curată, ci un elan de neliniște nouă. În punctul declanșării acestui elan, sincron cu freamătul corpului tânăr, el se și întrerupe violent. Continuarea spiței silește omul să-și întoarcă brusc privirea înapoi. El trebuie să recompună drumul – acum devenit reglementar – care l-a condus către momentul de intensitate. Și atunci începe, împotriva grației lui vitale, anamneza. Începe, adică, întoarcerea la rosturi. Momentul decolării coincide cu legarea de glie. În loc să-și îndrepte zvelt bărbia și avântat în presimțirea oarbă a spațiului care așteaptă să fie inundat, omul trebuie să rescrie cadastrul obiectelor fixe care-i vor ghida odraslei același drum cu al lui. Tragedia încremenirii speciei o garantează chiar avansul ei. Iar mortarul acestei stabilități îl leagă memoria. Repetarea gestului strămoșesc fixează facerea lucrurilor în punctul lor memorial și de neschimbat pentru totdeauna, marcaj simetric al neputinței de a deturna moartea. Suntem, fiecare în parte, continuarea omului și totodată prilejul delict al încetinirii condiției de om, al împotmolirii lui mnemonice.

În decretul vizionar al lui Hamlet: „să nu mai fie căsătorii, să nu se mai nască copii”, tocmai despre tragedia perpetuității omului se vorbește, ancorat în jocul violent al reamintirii la care silește plodirea. Dacă n-ar mai plodi, omul s-ar elibera și de obsesia morții, și-ar câștiga libertatea. Prin extincție. O spun și Bernhard, și Houellebecq, abia 400 de ani mai târziu. Extincția ce este? Refuzul lui idem, nu încă pieirea. Poate că, dimpotrivă, tocmai refuzul lui idem face posibilă resurecția. Numești extincția – un proiect… de imortalitate prin abandonarea oricărui cult al morții, prin abandonarea oricărui cult mnemonic, prin saltul grațios peste tumultul sexualității. Jacques refuză să-și ducă seminția mai departe, are oroare de cancerul oricărei proliferări, îl scârbește perpetuarea prin diviziune – care mută unitatea în identitate și repetiție, deci în cultul memoriei. În ce idiom am pătruns?

Bineînțeles că profeții secolului al XX-lea au fost deja uitați. Atunci poate că se aude mai clar intoleranța deja bimilenară a celui care îi spunea unui discipol rămas orfan de tată: „tu vino după Mine și lasă-i pe cei morți să-și îngroape morții”. Insolența aceasta nemaipomenită, de la rostirea ei până azi, așa a și rămas, ne-mai-pomenită. Rămâne amuțită și insuportabilă o asemenea obrăznicie față de sacralitatea corpului mort, față de sacralitatea genitorului, sau mă înșel, și a intrat ea, între timp, în canonul lumii creștine? Precum nu pare să se fi emis încă nici o rezoluție privind segregarea iubirii creștine, care s-ar practica numai între revelați (și în disprețul crunt față de nerevelați).

Iar civilizația noastră nu s-a clădit nicidecum pe litera ei „fondatoare”.

Ci s-a fundamentat pe repetarea unei istorii memoriale, cu episoade senzaționale.

Calendarul sărbătoresc ne arată cel mai bine sensul mortuar și mnemonic al vieții comunităților creștine, contrar literei și Cuvântului. Tribul, familia și nația își repetă riturile de coeziune punându-se analfabetic sub semnul celui mai violent disprețfață de rit și memorie. Realitatea este că în scripturi se spune fără echivoc, și pe un ton crunt: „dușmanii omului sunt casnicii lui”. Și nu o dată se spune: uitați-vă casnicii; nu vă mai îmbrățișați odraslele, nici la despărțirea de ele pentru totdeauna; „feriți-vă de oameni”; nu fiți miloși cu cei care nu aud pentru că știu doar ritul pe dinafară și e tot ce știu și îl repetă la nesfârșit; „căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”.

Agresiunea aceasta antimnemonică este chiar vertebrația scripturilor. Ele nu sunt un îndreptar, ci o eradicare. Pentru a se edifica în ciuda biologiei, a legii sângelui, omul trebuie să se desprindă de memorie, trebuie să uite fecund și fără întrerupere. Epoché fenomenologic. Cu adevărat, nimic, nimic nu există în trecut. Cuvintele profeților sunt prezent: ele tocmai se împlinesc (numai asta se întâmplă).

Cuvintele scripturii tocmai se împlinesc (numai asta se întâmplă). Tocmai de aceea, scripturile nu se pot citi la timpurile verbale convenționale, ci numai la timpul prezent. „Va fi”, precum a fost, este egal cu este. Citirea tuturor verbelor la timpul prezent este singura hermeneutică autentică a scripturilor acestora. Cotitura care se produce în ordinea logosului se bizuie etic pe uitarea mitologiilor, a semințiilor, a încrengăturilor istoriei. Vorbirea împlântată în prezentul continuu nu se revendică de la nici o memorie culturală, de la nici o repetare a omului în istorie, de la nici un tezaur simbolic. Nici nu putea să trăiască un discurs al memoriei eradicate decât în propria lui literă, în literal.

Literal: feriți-vă de oameni.

În vreme ce parabolele nu îndeplinesc decât rolul minor de strategie și de senzațional narativ pe care-l atribuim miracolelor.

Oricât de barbar ar părea acest legato, reverbul scripturilor antimnemonice e târziu și, cu excepția sfinților nebuni din primele secole, nici nu-și revendică modelul. Tocmai că decid să nu își amintească… Obsedat de tradiția ancestrală a răzbunării de sânge, Hamlet are subit viziunea mântuirii omului prin refuzul repetiției ereditare, prin tăierea continuității de sânge. În vreme ce Richard III, avortonul „exemplar”, taie orice legătură de trib dinastic și taie orice nex simbolic sau politic – cu scopul unicei operații pe care o face de-a lungul întregului text shakespearian: să vadă cum se materializează prezența vie a cuvântului; să evite vătămarea lui însuși prin propriul cuvânt și prin cuvintele altora; să-și croiască drumul criminal printre sofisme „corecte” cu premisă (falsă) nerostită. În al cărei infern nerostit cade.

Aproape două sute de ani mai târziu, un alt ins înfruntă mormintele, le batjocorește, Don Juan. El e ultimul mare huligan bimilenar din ordinul dispers al profanatorilor de memorie, și de strămoși, de dinaintea expresionismului. Un frenetic – și el – al extazului neproductiv, un frenetic al imperpetuității. Și ce altceva face distinctă cultura aceasta, în numele căreia vorbim, dacă nu regula imperpetuității strigată de câțiva inși, rău înțeleși, de-a lungul unei istorii? Ai cui sunt copiii republicii platoniciene? Copiii sunt ai maeștrilor lor, fiecare discipol cu maestrul lui, nicidecum ai familiilor lor. Familia e locul deprinderilor rele, acolo se învață spiritul de economie, memoria murdară a miturilor și distracția cu muzică, indistincția și perpetuitatea. Filiația retrogradă e plaga republicii înțelepte și singurul elan de viață liberă e gândirea care s-a descotoșmănat de memorie.

Sebastian-vlad Popa

Text apărut în INFINITEZIMAL 12 DRANG (2018)

Share Button

Leave a Reply