Cotloane (IV). Dan Dediu – Jurnal de compozitor

* extrase *

[…]

___ 23 aprilie 1998

Concertul pentru clarinet și orchestră (3 flaute, 2 clarinete, 1 corn englez, 2 fagoturi, 4 corni, tubă, percuție, harpă, pian, formație mare de coarde) va fi bazat pe o incursiune melodică centrată pe o idee și pe recurența ei. Cele două tipuri de secțiuni melodice (lente și rapide) vor avea profiluri melodice ce pornesc: în secțiunile lente, de la salturi mari și ajung la mers treptat, ba chiar la microtonii (în final, o mare melopee a clarinetului, cu o melodică acumulativă, în tehnică gotică); în secțiunile rapide, de la o melodică constând în mers treptat (de tip idilă) și se va ajunge la salturi. Cele două trasee melodice se vor întâlni la mijloc, în intervalul de terță (mare, mică).

Magia sonoră a Concertului pentru clarinet și orchestră reiese din melodică și din acordurile ținute și întreținute orchestral cu mare rafinament de scriitură (multe divisi, efecte, ornamentică filigranată, lucrătură infinitezimală), care ar putea fi descrisă drept o tremurătoare înveșmântare. Uneori, această înveșmântare se adună într-un unison de tip Schreisein. În acest timp, melodia clarinetului rămâne constantă.

___ 28 aprilie 1998

Azi, cu o durere surdă de cap, am plecat spre Hamburg, cu cursa Malev de Budapesta, apoi de acolo la Hamburg. Mi-am petrecut aproape tot timpul zilei în aer, chinuindu-mă cu gândul pierderii bagajului la schimbul de avioane. Nu s-a întâmplat nimic, mai mult, primul bagaj care a ieșit pe banda rulantă la Hamburg a fost al meu. După câteva peripeții cu găsirea adresei, am ajuns la Elbchausee 195a în jurul orei 9.15 p.m., o casă impunătoare, fără să fie supradimensionată, cu gard de fier și interfon. Mă aștepta o doamnă care mi-a dat o cameră și care a răsuflat ușurată când a văzut că vorbesc nemțește și se poate înțelege cu mine. După ce m-am cazat, am ieșit și am căutat un telefon, am găsit unul la vreun kilometru distanță și am sunat acasă de la un telefon cu marcator (trei mărci și 60 de pfennigi). Mâine am întâlnire la 9 cu dr. Flitner. Am făcut un duș și am luat o aspirină, cu efect imediat.

___ 29 aprilie 1998

După un somn destul de agitat, m-am trezit la ora 6 și mi-am ordonat gândurile. Dr. Flitner a venit la fix și m-a luat cu mașina, arătându-mi și câte ceva din Hamburg, vremea fiind friguroasă și ploioasă. La fundație am aranjat plecarea la Viena, pentru susținerea părții muzicale de la decernarea premiilor Herder. Am vorbit cu Frau Regner la telefon pentru a perfecta repertoriul pieselor mele pe care le voi cânta și pentru a stabili ce marcă de pian prefer. I-am zis de Steinway sau Bechstein. După-amiază am fost în vizită la Peermusic, apoi am aranjat ca să ajung a doua zi la interviul pentru NDR și apoi imediat la gară, pentru a pleca spre Berlin.

___ 1 mai 1998

Ieri dimineață am fost la NDR, unde o tânără redactoare, Hesse, amabilă și interesată, mi-a luat un interviu de o oră despre muzica mea și alte păreri despre muzica actuală. La ora 13.03 am avut tren spre Berlin (între timp am sunat la editura Sikorski pentru câteva detalii privind Festivalul de muzică nouă de la București – Doina Rotaru m-a rugat să mă interesez pentru o locație de material). La ora 16.00 am fost la Wiko, unde m-a întâmpinat Reinhart Meyer-Kalkus, care m-a și condus la Vila Walther 20B, camera 332: un apartament superb, cu baie, bucătărie, dormitor și cameră de lucru, cu o priveliște formidabilă – verdeață peste tot, aer curat, lac, păsări. În apartament există de toate, de la combină stereo cu telecomandă, până la aparate de cafea-filtru, telefon, aspirator, frigider etc., dar fără televizor. Tot ieri, la ora 17, s-a organizat o excursie la castelul lui Wilhelm și Alexander von Humboldt. I-am cunoscut astfel pe rectorul Wolf Lepenies, pe istoricul Stephen Greenblatt și pe alți bursieri de la Wiko.

Astăzi nu s-a lucrat toată ziua, doar e 1 mai, și astfel am putut străbate, atât cât am avut putere, Berlinul pe jos. Mi-am cumpărat apoi un abonament lunar pe transportul în comun berlinez și m-am întors la Wiko, unde am studiat la pian în continuare cam o oră. Degetele de-abia s-au dezmorțit, dar trebuie să studiez ceva mai serios, căci miercuri am de cântat la decernarea premiilor Herder, în Aula Magna a Universității din Viena. Mă simt foarte bine aici, condițiile de lucru sunt excelente, dar deocamdată mai degrabă îmi vine să stau. Nu găsesc nicio idee pentru a începe studiul despre Estetica imaginarului muzical. Probabil că-mi va veni totuși ceva: un început, doar atât, restul e ușor, e deja schițat. Poate voi lua ca model Iertarea lui Jankelevitch, unde, în câteva pagini, se expune esența cărții, ideatica fiind densă și substanțială, apoi se eșalonează problematica pe capitole, concepute ca aprofundare a esenței introductive.

___ 2 mai 1998

Am descoperit biblioteca Colegiului Wiko, unde există și o mică, dar bună colecție de CD-uri ale lui Rihm, Schnittke și Kurtág. Pe deasupra, un tom imens cu compoziții ale lui Kurtág, pe care le-a scris chiar la Wiko. În primul rând – Stele pentru orchestră mare (dedicată lui Abbado și Berliner Philarmonikern), o compoziție genială, o capodoperă de scriitură, gândire și simțire componistică. De Kurtág mă simt foarte aproape din punct de vedere sintactic, însă nu lexical, ba chiar deloc. Însă foarte aproape – de asemenea – la nivel imaginar, poetic. Experiența trăirilor-limită ne unește cumva sub raportul sensibilității.

Azi, după ce am trecut pe la gara Zoo, pentru a-mi schimba data plecării la Viena (cu o zi mai devreme) și pe la magazinul de alimente, m-am dus să studiez la pian (după ce mi-am schimbat adidașii care mă rodeau infernal) și apoi la bibliotecă, pentru a mai arunca un ochi pe partitura Stele a lui Kurtág. Lucrarea m-a impresionat și am înțeles-o, deși lipsesc câteva pagini din partea a treia.

Spre seară, am tot încercat să încep studiul pentru NEC, dar după vreo două încercări ratate m-am lăsat păgubaș. Va veni când va veni.

La Wiko m-am conversat cu profesorul de pian al unor bursieri, un tip pe nume Klaus Flashar, care tocmai transcrisese – după un original fotocopiat de la Biblioteca Națională din Paris – o piesă pentru pian la patru mâini de Debussy, scrisă la 19 ani și intitulată Diane, uvertură de Achille Debussy. Am cântat-o cu el la patru mâini și mi-a plăcut cum sună. Cam stângace, dar plină de senzualitate armonică. La bibliotecă am răsfoit câteva cărți de Slavoj Žižek (interesant personaj) și am citit un articol al lui Charles Rosen în The New York Review of Books despre “Who’s afraid of the Avant-garde?”.

M-am gândit că merge așa de greu cu studiul pentru NEC și din cauza lipsei calculatorului. Dezobișnuirea de la scrisul/gânditul cu pixul în mână o înțeleg profund, în lipsa ideilor de a începe un text (deja cunoscut, căci știu ce vreau să scriu, însă nu pot s-o fac oricum).

___ 3 mai 1998

Astăzi am fost leneș. M-am trezit în jur de ora 8 (la noi e 9), am mâncat și m-am dus la bibliotecă, apoi am studiat cam vreo două ore, insistând pe câteva detalii, scoțând linii și armonii în evidență, conștientizând faptul că până atunci le ignorasem, structurând mai bine stările, cu alte cuvinte făcând o muncă de calitate și nu un studiu mecanic. Am sunat-o pe Pușele și am vorbit și cu Jojo („Tati”, a spus la telefon).

S-a făcut cam frig. Va trebui să mă gândesc să iau ceva mai gros cu mine la Viena, pe drum. Sper să nu „fac frigul”.

După amiază am mers până la Konzerthaus, aflată în fostul Berlin de est, cu gândul de a sta la un concert dirijat de Serge Baudo (mă interesau liedurile lui Busoni). Fiind însă foarte frig, m-am răzgândit, căci mai erau vreo trei ore până la concert și n-aveam unde să mă duc între timp. Acasă am ascultat la radio Hiranyaloka de Marco Stroppa. O lucrare care mi-a dat senzația inevitabilă a unui compozitor talentat, dar care nu știe ce vrea: când prinde o idee (și asta se întâmplă destul de rar), nu știe cum să o conducă, să o împlinească. Unele părți din lucrare sunt abominabile, altele sunt chiar bune, simțite. Prea mult tremolo însă. Stroppa e bolnav de Parkinson în piesa asta!

___ 6 mai 1998

Am plecat de la gara Berlin-Lichtenberg, din est (după ce am trecut prin diverse peripeții, de ex. am coborât aiurea din S-Bahn, la Hauptbhf, cu patru stații înainte), pe data de 4 mai. La ora 3 noaptea am schimbat trenul la Nürnberg, iar la ora 10 am ajuns la Viena, în Gara de Vest. M-am dus direct la hotel „Alpha”, de unde, după ce m-am spălat și ras, am coborât la Schottentor pentru o cafea și o pizza. M-am dus apoi la Rectoratul universității, unde am găsit-o pe Frau Regner și – în Aula Magna a Universității – un bun pian Steinway, la care am studiat circa o oră. Pe la 13.30 am luat tramvaiul și m-am îndreptat spre Konzerthaus, ca urmare a unei străfulgerări: de ce să nu mă duc să-l salut pe Christoph Becher, directorul artistic al Wien Modern? Nu mică mi-a fost mirarea când l-am întâlnit pe Becher: trebuie să fie cam de vârsta mea sau un pic mai mare. Pe scurt: cu Postficțiunea nu merge în acest an, cu Stabat Mater – poate. După vizita plăcută la Becher m-am plimbat prin centru (Stephansdom, Musik Müller, Doblinger) și am ajuns apoi, la ora 17 la Sigmund-Freud-Museum, unde aveam întâlnire cu Sylvia. După întâlnirea cu Sylvia am ajuns, la ora 19, la Burt. Am băut împreună o tărie, am mâncat și am discutat diverse. Doamna Burt e cam bolnavă și trebuie operată. Mi-a făcut plăcere să îi revăd. Burt era fericit că la Linz se organizează Zilele Francis Burt. La ora 10 și ceva am plecat spre hotel, căci eram nedormit și cam obosit.

Azi, după ce m-am întâlnit cu Sylvia la micul dejun, care a trecut pe la hotel să-mi lase cadouri pentru toată familia, am plecat la Universitate. Festivitatea de decernare a premiilor Herder a fost impresionantă. Piesele pe care le- am cântat – un mănunchi din Levanticele op. 64 – au fost bine primite. Doamna Birte Toepfer chiar m-a onorat cu un buchet superb de flori, iar rectorul Alfred Ebenbauer, el însuși pianist amator, a fost entuziasmat într- un asemenea hal, încât a ținut să mai aibă o intervenție de la tribună după ce-am cântat, în care, timp de trei minute, mi-a citit CV-ul în fața întregii adunări. După ceremonia de decernare m-am conversat cu mai multă lume, printre care și cu Ismail Kadaré, foarte amabil și distins, cu care am vorbit în franceză. A fost și Ernst de față, iar cu el am mai sporovăit o oră la un „Beisl”, unde am băut o bere, apoi am plecat la hotel și apoi la gară. Până la München am mers cu expresul „Bela Bartók”, iar mâine dimineață voi ajunge la Berlin cu un alt tren.

___ 29 mai 1998

Azi am fost la un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin, cu Sacre du printemps dirijată de Kent Nagano. Stravinski a fost impresionant, dar prima parte, Haydn (simfonia Oxford) și Mahler, a ieșit prost.

Text inedit apărut, în variantă completă, în INFINITEZIMAL 14 (2019)

 

 

 

 

 

 

Citește partea I
Citește partea a II-a
Citește partea a III-a

Share Button

Leave a Reply