Il faut tenter de vivre (II)

de SIMONA POPESCU

Simona-Popescu

Foto © Mircea Struțeanu

Portugheză

În prima săptămînă de şcoală la Literele bucureştene s-a ivit prilejul să-mi aleg altă limbă de studiu decît franceza cu care intrasem prin examen. Erau cîteva locuri la portugheză. Ce şansă! La sfîrşitul primului an de liceu, pentru că luasem premiul întîi pe ţară la olimpiada de literatură ro, primisem cadou un loc într-o tabără internaţională. Era la Mamaia, nu în Străinătate. M-am bucurat foarte tare, nu mai văzusem marea de cînd fusesem într-o excursie în Bulgaria, cîndva pe la 11 ani. Se adunaseră acolo, pe lîngă olimpicii de la mate şi fizică, o grămadă de adolescenţi din Străinătate, de-aia îi zicea Internaţională. Ei nu aveau merite deosebite, dar aveau meritul că erau din Străinătate. Veniseră din curiozitate într-un loc exotic, nu? În orice caz, ieftin. Doar palestinienii fuseseră aduşi, primiţi, găzduiţi de statul român, trei băieţi cărora le muriseră părinţii în război, mi-era milă de ei, nu înţelegeam cum e posibil să-ţi moară părinţii în război în vremurile noastre, totuşi. Uite că se putea! Am cunoscut acolo şi un simpatic băiat portughez, Ruiz. Ne înţelegeam grozav de bine, deşi vorbeam fiecare limba lui şi foloseam din plin limbajul prin semne. Dragostea nu e numai oarbă, ci şi surdo-mută. Vara următoare, simpaticul portughez avea să vină în România, ne-am trezit cu el şi cu un prieten de-al lui în faţa uşii noastre, la Codlea. Asta da bombă, că nici nu era voie să primeşti străini în casă, atîta aştepta ochiul din gura lumii. Dar nici n-au vrut să stea în casă, au insistat să pună cortul în faţa blocului. Şi mai rău! Ce situaţie! Despre băiatul celălalt am aflat că locuia într-o baracă (?) şi-şi cîştiga existenţa ca dactilograf. N-avea încă 18 ani. Ce fel de ţară o fi Portugalia? În Străinătate existau, aşadar, şi oameni cum era Carlos care trăiau în barăci de placaje (cum stăteau şantieriştii – pentru cîteva luni – la noi?).

Era prima dată cînd, porniţi de dimineaţă, duceam nişte străini să vadă România – mă rog, micul meu orăşel, Codlea, şi Braşovul. Îmi priveam ţara pentru prima dată ca un vizitator şi ca o gazdă în acelaşi timp. Îmi priveam „ţara”. Ce chestie! Le vedeam pe cele rele cu ochi străin, şi vedeam şi ce-i bun, tot ca un străin – ce de lucruri care ar fi putut fi foarte frumoase! Mă tot împiedicam de cele rele, parcă le vedeam pentru prima dată (le vedeam pentru prima dată altfel decît cu obişnuita resemnare care mă făcea să nici nu le mai văd). Încercam să găsesc justificări, mi-era jenă, nu ştiam cum să explic, simţeam nevoia să explic toată mizeria asta, sărăcia pe care natura, săraca, nu o putea ascunde. Oricum se aşteptau la mai rău, mă linişteau ei, şi-apoi cam aşa e şi la ei. Ce fel de ţară o fi Portugalia asta? Am vorbit despre toate cele şi despre faptul că… e rău pe lume. A fost prima dată cînd mă miram că nişte băieţi vorbesc despre stînga ca despre un fel de speranţă. Care speranţă? Comunismul era stînga? Ceaşcă era stînga? Coco era Ceaşcă! Ceaşcă era Coco? Nu ştiam nimic despre dreapta lor. Nimic despre stînga şi dreapta de aiurea. Ei ziceau că noi sîntem de stînga. E rău cu stînga, atunci. E rău că sînt unii proşti. Ce ştiau ei, băieţii? Ce ştiam eu? Nici n-auzisem de Salazar, un fel de Franco, dar nici de Franco n-auzisem. Aveam 16 ani. Ce ştiam eu? Strîmbadreapta! Strîngadreapta! Strînga! Trăiam în ţara lu’ Neanicu care construia Nimicu’. A doua zi le-am făcut un alt traseu, l-am chemat pe G. să o facă pe ghidul, ascultam şi eu ce zicea el despre locurile din Braşov, din Bran, Dracula, chestii. Ascultam ca un străin. Ne-au întrebat băieţii portughezi dacă vrem marihuana, am zis că nu, şi-au aprins doar ei, liniştiţi, ţigările. Stăteam toţi patru pe iarbă. Era vînt uşor. Noaptea înaltă. Iarba albastră. Lui Ruiz îi plăcea de mine, şi lui G., mie îmi plăcea de Carlos, era linişte, cerul deasupra noastră, doi fumau liniştiţi marihuana, doi se uitau în gol. Ce de stele deasupra! Şi nu mai exista nici o ţară, nici o ţară… Doar luna, deasupra.

Şi-apoi a venit peste o lună o cartolină de la el pentru mine, cu un ineluş lipit de scrisoare, un fel de verighetă, de fapt, arginite. Pe unde o fi? Nici nu i-am mai răspuns. Mi se sfîşia inima. N-avea nici un rost. Iubeam ca un trubadur care nu-şi va vedea iubita niciodată. Am scris doar o poezie mai tîrziu, se numea Carlos.

Aşadar, la 18 ani, eram întrebată, alături de ceilalţi şapte doritori de-a se încerca în studiul portughezei, ce m-a atras, de ce am ales eu tocmai portugheza ca limbă de studiu. Era un chestionar tipărit. Am scris cu cel mai mare entuziasm cu putinţă că am prieteni în Portugalia, că îmi doresc să vorbesc cu ei în limba lor, că abia aştept să le răspund la scrisori în portugheză, să ajung acolo, să-i revăd, că vreau să ştiu mai multe despre literatura portugheză, mai ales că nu ştiam numele nici unui alt autor în afară de Camões şi de Pessoa! După două săptămîni am aflat că eu nu pot urma portugheza. Fusesem singura respinsă, nu mi s-a dat nici o explicaţie. Ce fraieră! Cum aveau să mă admită dacă eu declarasem deja că vorbesc cu străinii? Autodelaţiune! Ce… naivă! Deşi altul ar fi cuvîntul. Mi-a părut rău. Apucasem să şi învăţ cîte ceva la primele două, trei cursuri. Că mă cheamă Simona, că o să învăţ portugheza, cîteva cuvinte: cîine, pîine, bine, rău, ploaie. Un cîine citise foaia mea. Me chemar Simona. Nu mai pot spune că eu aprendo portuguẽs, nu o să mai estudar despre pão şi cães, despre mal şi mau, despre boa şi bom. Nu o să mai citesc în original Chuva obliquo a lui Pessoa, nu-l voi mai traduce pe Pessoa. Portugalia, o iluzie. Portocalia… Nu am fost niciodată în Portugalia în care trăiesc Ruiz şi Carlos. Ce-o mai fi cu ei? Au acum aproape 50 de ani. Mai vorbesc despre… stînga? Oare se mai dă în vînt Ruiz după Woody Allen? Şi Carlos, mai stă el în baracă, mai e el atît de frumos?

Un peşte-n borcan

Zic Feli, zic studenţie. Cea mai deşteaptă şi cea mai veselă, prietena mea. Jazzy, jazzy, jazzy… Toţi erau umbre pe lîngă ea. Nu aveam timp pentru umbre. Am cunoscut după o vreme şi-un băiat mai mare decît mine, avea 26 de ani. Jazzy, jazzy, jazzy… Nimeni nu se compara cu el, toţi păreau umbre pe lîngă el. După trei ani am decis să ne facem viaţa împreună. Cînd Feli şi-a făcut un prieten, m-a lăsat singură în cameră, cu lucrurile ei, cu o grămadă de citate agăţate pe pereţi. Să fii singur în cameră, ăsta da avantaj! Nu mi-a plăcut. Mi-era tare urît. Se uitau citatele alea la mine! Toate erau depresive, pînă şi haiku-urile despre natură. Vorbeau despre lumea în care trăiam, nu era nici o Japonie acolo, nici o chinezărie în ele. Fereastra cu grilaj, frigul, întunericul din cameră, gîndacii care mă paralizau, coridoarele întunecate, mirosul de stătut, de sărăcie, de comunism mă alungau sub pături. Stăteam acolo nemişcată ore în şir, nici cărţile nu mai aveau putere în unele zile. Poate că ar fi trebuit să renovez camera, dar n-aveam bani, poate n-ar fi fost rău să scot un pat, să pun în loc o masă (n-aveam masă!), dar s-ar fi prins că sînt singură în cameră, mi-ar fi adus pe cine ştie cine. Poate ar fi trebuit să schimb pătura aia aspră, cazonă. Stăteam în patul ca de spital, citeam mecanic şi literatura mi se părea proastă! Inutilă. Ca un ştergar românesc pe un dulap scorojit. Ca un ştergar de la artizanat pe un televizor stins, stricat. Ca un ştergar de etamină pe un televizor în care cîntă populare. Ca un mileu de artizanat pe capacul unei maşini de spălat ruginite. Se auzea, uneori, ceva muzică de la vecine. Mă uitam pe pereţi. Îmi veneau tot felul în cap, un fel de haiku-uri. Citeam: „Pinul din Karasai/ mai mult decît fata/ sub valul de ceaţă”. Urmau: O fată din Bucureşti/ mai mult decît florile/ sub valul de ceaţă; Valul de ceaţă/ mai mult decît fata/ mai mult decît florile şi pinul din Karasai; Valul de ceaţă/ altceva pe vremea lui Basho/ ce rost are mai mult să spun; Un palton ponosit/ atîrnat ca un om/ şi bocancii pentru armată; Manta soldăţească/ aşteptînd-o pe fata ce-o va-mbrăca/ verde brotac; Frunze la geam/ dincolo de grilaj/ un greiere care nu există; Frunze la geam/ dincolo de grilaj/ un masturbator; Flori de cireş/ pe un perete/ într-un haiku; Flori de cireş/ un gîndac sub chiuvetă/ ce animaţie; Iarnă eternă/ sloiuri de noroi/ brăţară de jad pe dulap; Lumină de neon/ mai bine pleci/ din camera ta; Uzine oprite/ dincolo de geam/ o antologie (de poezie americană); Parfum de lămîie/ din copilărie/ Ce caut eu aici?; Economie politică/ un examen absurd/ la ce bun?; Le bateau ivre, le bateau ivre/ il ne faut pas le suivre?; O pupă luată de vînt/ fluturele desprins/ şi cerul prea mare; Vechi heleşteu/ nici o broască nu sare în el/ doar luna e-acolo; Vechi heleşteu/ nici o broască nu sare în el/ poate – definitiv – doar eu; Un măr auriu/ soare micuţ/ într-o cameră pustie; Un teanc de cărţi/ un cuţit ascuţit/ the real life; Un peşte-n borcan/ quoi suivre?/ il faut tenter de vivre!

Diapozitivele astea pe jumătate sonore, pe jumătate imagini se derulau mecanic în mintea mea. Stăteam nemişcată. Aşteptam să treacă timpul. Îl simţeam cum trece. Ca o şopîrlă. Trecea repede. Ce bine! Viaţa trecea repede. Şi ce dacă? Grey is OK. You die everyday. Grey is OK. You die everyday. (It depends.)

Nu mă duceam la nimeni în vizită, cum făcea Feli cînd era pe-aici. Ea se muta dintr-o cameră într-alta, ardea gazul pe-acolo, se ducea ca la teatru, ca la film, schimba scenariile, le făcea pe fete să rîdă, toate aveau nevoie de ea. Cînd ne întîlneam pe la Facultate (că mai şi chiulea, şi nu puţin) se umplea lumea, la fel cum se întîmpla cînd dădeam de băiatul ăla pe la cenaclu, marţea. Se umplea lumea. Şi se lumina.

The real life was down the Rabbit Hole!

Cum se goleşte Lumea

Dar ce, era lumea goală sau cum? Fusese plină şi se golise? Da, fusese plină şi se golise! Lucrurile stăteau cam aşa: în anul întîi de facultate, Bucureştiul era un oraş viu, iar entuziasmul meu, la 18 ani, pe măsură. Şi-apoi Lumea s-a schimbat cum se schimbă cerul într-o zi de vară, cînd se întunecă deodată. Abia începuseră cursurile, am dat direct de literatura veche şi de fonetică, de fonologie, de fonfologie, cum îi spuneam noi. De ce astea de la bun început? Şi chiar… la ce bun? Dar n-are nimic, la Arhitectură, peste drum, puteam sta pe o mică terasă dintr-o curte interioră (încăpeau doar trei, patru mese), vorbeam de-ale noastre, despre literatură şi viaţă, avem toţi între 18 şi 22 de ani. Iubeam literatura şi viaţa. Il faut tenter de vivre! Departe, chiar dacă la o aruncătură de băţ, „fonfologia” şi prăfuiţii cronicari. Şi mai departe, căminul friguros. Şi mai departe, Sistemul Găunos. Cel mai departe, viitorul – ei/ăia îi ziceau… luminos. În semestrul doi au scos nessul de la barul Arhitecturii, au desfiinţat terasa, au dispărut scaunele şi măsuţele din interior, apoi gustările pe care ţi le puteai lua la preţuri OK. Stăteam la mese înalte în picioare, cu un suc dubios în faţă. Unde erau toate mutrele interesante, alea care te fac să ai chef să fii inteligent? Apoi, peste cîteva luni, ne-am trezit că ne cer la poartă legitimaţiile. Nu mai erau lăsaţi să intre acolo studenţii din alte părţi. Pur şi simplu nu mai aveai unde să bei o cafea. Doar cofetării şi restaurante goale şi triste, cu plante ornamentale: ficus, aloe vera şi, mai ales, inevitabilul aspargus. Doamne, ce de asparagus creşte în Coco! Coco e plin de frunzuliţe de asparagus, ca o junglă prăfuită, o junglă de ciment şi asparagus. Vroiai să dansezi şi discotecile erau penibile, cu tot cu muzica aia de zbînţuială a anilor ’80. Pfui, muzica disco a anilor ’80… Pfui! Zbînţuiala aia în bluze cu umeri mari din bureţi! Chefurile alea tot mai chinuite. Parcă nu era bucurie de-adevăratelea. Şi nu era! Mă întristau petrecerile, nu ştiu de ce. O explicaţie am găsit prin cărţile lui Kundera, în La vie est ailleurs, împrumutată de la cineva care ajunsese „dincolo”. Ce penibil Jaromil ăla cu tot cu universul lui interior. Jaromil era poet. Mie nu-mi plăceau poeţii care vorbeau despre „universul interior”! Pfui, „vremurile ororii şi ale lirismului”… Şcoala, tot mai puţin atrăgătoare. Mai nimic din ce-mi imaginasem. Cititul în spatele amfiteatrului era singura consolare. Mai ridicam capul şi mai ciuleam urechile, nu-mi venea să cred ce auzeam. Ce puteam face cu toate lucrurile alea de „prisos”? „Cunoştinţe netrebnice”, cum aveam să găsesc undeva în Bacovia. Economie politică… aparat fonfator… dialectanathologie… slavă străveche… forformarea limbii române (iar?)… „Descrierea Moldovei” fără de Cantemir…. „constelaţia de simboluri” fără poezie… Poezia lilirica. Proza psicho-ilogică, sickologică. Mă uitam la colegele care, indiferent de curs, scriau de stingeau, cu indigo, pentru vreo prietenă absentă. Nici măcar nu puteam chiuli. La cîteva absenţe erai exmatriculat. Singura soluţie ca să ţi se şteargă absenţele era să donezi sînge, ori eu nu mai puteam face asta, eu nu eram Feli care dusese generozitatea pînă dincolo de buzele unui pahar Berzelius! Eram împreună, cînd am văzut faza, eu pe un scaun, ea pe altul, în faţa ei recipientul se umpluse de sînge şi ea rîdea şi vorbea. M-a luat cu leşin, mi-au scos repede acul, mi-au dat să mănînc – deşi nu meritam, că nu lăsasem „marfa” – ficat prăjit, mi-au dat vin roşu, ca şi Feliciei. Stăteam amîndouă şi molfăiam fără să mai zicem nimic. Aşa că adio chiul, îmi luam cărţi cu mine la şcoală şi mă aşezam în ultima bancă. Ce de mai citeam! Ore în şir, curs după curs. Mă scufundam, pe fondul glasului monoton al profesorului, în straturile transparente ale cărţii, ca într-o apă plină de străluciri. Mă odihneam acolo, ca într-o grotă subacvatică. Cartea avea adîncime. Simţeam asta aproape fizic. Parcă citeam cu binoclul. Întorceam binoclul cînd pe-o parte, cînd pe alta. Ce miştoooo! Uneori, de pildă cînd dincolo de fereastră ningea monoton şi curat – iar eu undeva la mare adîncime – chiar aveam senzaţia că sînt în cel mai grozav loc din lume, singurul în care fericirea e posibilă. Fericirea era posibilă! Aşa o monotonie strălucitoare, aşa o senzaţie de siguranţă, într-un loc cu prieteni, cu oameni de vîrsta ta, şi tu, cu ei şi fără ei în acelaşi timp, departe şi aproape, cu cărţile în bancă, răsfoindu-le pe rînd, alunecînd în miezul uneia sau alteia, şi-afară zăpadă curată, din cer. Proful, un elf bătrîn vorbind în patagoneză, scriind în aztecă pe tablă. Amfiteatrul, o casă înaltă, boierească, un salon cu statuia lui Odobescu într-o parte. În faţa ta, rînduri de fete şi băieţi scrijelind de zor foile albe. Şi tu, ca un girofar schimbîndu-şi culorile, Nobody in the sky with diamonds, No-Body, în afara timpului şi spaţiului. Uite, şi asta era, uneori, fericirea! Ştiu că e greu de-nţeles, de crezut… Păi nu era în epoca lui Ceaşcă? Care Ceaşcă? Sînt momente în viaţa unui om, ore, zile în care nu există – pur şi simplu – nici un fel de Ceaşcă, de oricare ar fi el. Ce să caute Ceaşcă sau unul ca el în eternitatea ASTA intermitentă de zi cu zi? Ce să caute Ceaşcă în Paradisul de cîteva clipe? Cine era Ceaşcă ăsta cu tot tacîmul lui cu tot?

La examene ceream şi eu uneori copiile de la colege, să mă uit măcar peste ele. Eram ca greierele care toată vara cîntă la chitara lui şi toamna vine să ceară împrumut la vecina lui furnică. Na, greiere iresponsabil, scrie acum despre Sub vulcan sau despre Sei Sonagon a ta sau despre Aloysius Bertrand sau despre Des Esseintes al tău sau despre Prigogine sau despre Schrödinger sau despre Malte Laurids Brigge al tău sau despre Josef Knecht sau despre Josef Hechter sau mai ştiu eu ce. Ia du-te tu şi spune aşa în faţa examinatorilor creierului tău: „Hyperbole! de ma mémoire/ Triomphalement ne sais-tu/ Te lever, aujourd’hui grimoire/ Dans un livre de fer vêtu”. Sau du-te şi începe aşa răspunsul tău la examen:

„Shakespeare! adesea te gîndesc cu jale,
Prieten blînd al sufletului meu;
Izvorul plin al cînturilor tale
Îmi sare-n gînd şi le repet mereu.
Atît de crud eşti tu, ş-atît de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe.
De-aş fi trăit cînd tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atît cît te iubesc?”

Te uitai pe foile furnicii, cursuri mărunte, unele absurde – notiţe absurde. Ce de inutilităţi primeam de la furnică! Şi de ele, de prostiile astea, depindea viaţa mea, kilometrii ăia în plus sau în minus care te duceau (sau nu chiar) la capătul pămîntului, într-o şcoală dintr-un sat pierdut.

Nimeni în pustiu. Doar Nimicul cenuşiu.

O luptă-i viaţa, deci te luptă!

Media finală îţi stabilea norocul, nu era de glumă. Fiecare sutime în plus sau în minus te aducea la „repartiţie” mai departe sau mai aproape de locul pe care ţi-l doreai, dacă mai doreai ceva, dacă mai conta… Conta! De aceea şi vroiau cu ardoare (ardoare care arde şi care doare!) să intre unii în partid sau în UASCR. (Uniunea/Asociaţia Studenţilor Comunişti din Ro, cam aşa ceva). O funcţie însemna nişte sutimi în plus. Ai carte, ai parte? Nu-i destul! Ai carnet de partid, ai parte. Aiurea. Era mai mult o păcăleală. Unul dintre profi (singurul care ieşea cu noi la o bere şi căruia chiar îi păsa de noi) ne-a spus odată că dacă ne facem membri de partid nu cîştigăm nimic, dar că, la o adică, poate fi de folos, să ne gîndim bine, să cîntărim. Nici unul dintre noi nu s-a încurcat cu partidul lui Peşte Prăjit, n-am cîntărit, dar am văzut cît de important era chestia asta pentru alţii. Ca să intri în partid era nevoie ca majoritatea colegilor din an să-şi dea votul, acordul, cum ar veni. Am participat o singură dată la acest „ritual” formal, de unde concluzia că majoritatea aceea se forma şi în absenţa unora ca mine. Ne-am trezit că o colegă de-a noastră care făcuse cerere de intrare în PCR depusese pe bănci ofrande: în faţa fiecăruia dintre noi, un baton de pîine, unul lung, aşa cum mîncam în copilărie. Cîte un baton ca un baston pentru un amfiteatru întreg! Nici nu ştiu de unde făcuse rost de atîtea. I-am dat toţi acordul, dacă asta îşi dorea ea. Nu era nevoie de baton, de baston.

Nu ştiu de ce n-am fost prezentă în ultima zi de şcoală, la repartiţie. Mi se făcuse rău, greaţă, la propriu. Am aflat apoi că toţi intraţii în partid mi-au luat-o înainte. Cu baton, cu baston sau fără. Mare scofală! Săracii de ei. Săracii de noi. Tot o apă şi-un pămînt, pînă la urmă. Cîţiva kilometri în plus sau în minus faţă de punctul ales, tot teatrul ăla tv., tot neantul ăla… O luptă-i viaţa, deci te luptă!, vorba poetului. Pentru ce? Dar mai e pînă atunci, mai sînt patru ani! Il faut tenter de vivre.

Fragment apărut în INFINITEZIMAL 5/2014-2015

Citiți partea I în Revista Steaua, aici.

Share Button

Leave a Reply

Back to Top