interviu cu kristoph loknow
Redacția INFINITEZIMAL a avut șansa extraordinară de a-l întâlni pe unul dintre cei mai importanți specialiști în etica alimentației de astăzi, filozof neînregimentat ideologic, personaj nu doar discret, dar cultivând cu voluptate refuzul notorietății, prezență surprinzătoare și de cele mai multe ori incognito la întruniri intelectuale sau artistice în marile centre de cultură din lume. Kristoph Loknow locuiește călătorind și înființează la fiecare popas agore. Autor de cărți și de studii universitare, peripatetician, gurmand.
Infinitezimal: E bine să facem mișcare zilnic?
K.L.: Mă întrebați cu simplitate ca să am timp să fiu spontan. Sportul devenit regulă de viață e o nenorocire. Sportul se exprimă ca act pur spontan și este indisociabil de joacă, de vitalitatea copilului. Ce trece de elanul copilăresc și devine corvoada unui mod de viață zilnic supus efortului fizic se transformă în grotesc. Dar să nu facem estetică. Spun acum că sportul mai este tolerabil, desigur, ca act profesional, circumscris fenomenului mare de spectacol popular și de consum. Un atlet, un virtuoz al sporturilor de echipă, performanța de echipă, cinetica mingii în spațiu sunt lucruri agreabile, sunt un divertisment onest. Observ tocmai aspectul de subtilitate și aici, nu creșterea performanței fizice la propriu, creșterea vitezei, înălțimea de depășit, greutatea absurdă de ridicat etc. În schimb, sportul practicat „cu metodă” de nesportivi nu e doar lipsa de decență a condiției submic-burgheze care nu se sfiește să-și arate în public drogul pe care și-l administrează pentru frica de moarte. Dar e și nociv pentru sănătate. Studii recente, dar nepopulare, sau nepopularizate destul, ne arată că efortul fizic constant, în aparența unui tonus câștigat, supune organele la o degradare accelerată. Musculatura este o structură echilibrată așa cum este și orice supralicitare a ei se regăsește în sarcina complementară a celorlalte structuri și funcții organice. De aici îmbătrânirea prematură, sub aparența stenică. Așa cum oamenii veniți din mediul vieții rurale sau cei ai ocupațiilor agricole care angajează efort fizic zilnic par a fi mai sănătoși decât palizii oameni de la oraș, dar e numai o aparență. Dimpotrivă, eliberarea omului de condiționarea efortului zilnic îi asigură un spor de vitalitate în existența lui dinamică, pe care o mai numesc și experiență. Ceea ce înseamnă că sportul „terapeutic” sau „profilactic”, sau de sedare a sentimentului morții (care, altminteri e fecund), întoarce omul la condiția lui de ființă direct confruntată cu supraviețuirea. E aici nu doar un calcul greșit, dar și un paradox al înapoierii ca doctrină a sănătății.
Infinitezimal: Vă apropiați, într-un fel, de doctrinele milenare europene ale corpului ca experiență inferioară a existenței omului?
K.L.: Nici o aluzie la disprețul mistic față de corp. Nu în propozițiile de adineaori, cel puțin. Spun altceva aici: experiența culturală a omului european probează prin evidențe măsurabile că dimensiunea de natural a omului nu stă în confruntarea sau în complicitatea lui cu „natura”. E un loc comun. Sau e cumva o vorbă goală? E un loc comun pe care toată lumea îl trece cu vederea. Tendința naturală a omului nu este de a supradimensiona raportul lui direct cu naturalul, ci de a-l sublima, de a transforma efortul în manifestare discretă. Sexualitatea – cu cât mai vitală, cu atât mai discretă în resorturile mintale și fizice, nu vi se pare că e așa? Sexualitatea e cu atât mai puternică cu cât schimbă energiile brute și oarbe ale instinctului ereditar în experiență subversivă, subtilă. Dacă e așa, atunci raportul omului cu „energiile”, viteza, cu transformarea materiei, cu rezistența la agresiuni exterioare se transformă și el într-o experiență subtilă. Infrastructura civilizației europene este expresia directă a acestei sublimări continue a efortului fizic. În definitiv, vă place un corp cu mușchi? Credeți-mă, nu vă „place”. Vă fascinează abnormalitatea lui, mizeria și degradarea lui. E și fascinația asta un fel de subtilitate, o subtilitate din categoria groasă.
Infinitezimal: Se vorbește astăzi despre „sănătate” în termeni etici, a devenit o categorie etică…
K.L.: Oh, sigur! Și nu e chiar absurd… Într-un fel, sănătatea e etică, nimic mai de bun simț. În schimb, sintagma „viață sănătoasă” a devenit o formă de boală, o distorsiune și a bunului simț, și a valorilor în numele cărora trăim cu conștiința oarbă. Ce înseamnă să trăiești sănătos? E o nevroză materialistă, o prelungire în alt ev, sub alte aparențe cosmetice, a moravului clasic al avariției, de pildă. Avarul lui Molière se mântuia prin avere, omul sănătos de azi se mântuie în gestiunea acidului lactic și a fibrelor. „Viața sănătoasă” e o catastrofă mintală. Avantajele sunt ireparabile. Tonusul fizic e exclusiv o chestiune de conservare a lui. Tonusul e o proiecție, n-are nici o consecință directă în expresia vitală a individului. Nimeni nu devine cu adevărat mai activ, mai creativ dacă face mișcare zilnic, e o minciună sedativă pentru naivi. Plăcerea mișcării, a exaltării trupului în efort nu poate fi decât spontană, dacă nu e spontană efectele efortului sunt nocive pentru libertatea interioară și pentru echilibrul interior și fiziologic al individului. Totuși, pentru el, vitală rămâne problema conservării tonusului, sesizați ridicolul? Nevroza conservării tonusului domolește toate celelalte elanuri firești, devenite marginale, simple paranteze de viață în căutarea tonusului. Pentru oxigenarea creierului nu ai nevoie de o metodă, totuși trăim într-o cultură care ne-a izbăvit de rituri, de practici, de misterii. Pentru oxigenarea creierului alergi pe o pajiște când îți iese în cale o pajiște. Când nu îți iese în cale o pajiște, respiri. Dar mai ales, ca orice nevroză, „viața sănătoasă” este o formă de anulare a individului. Cu cât viața e mai „sănătoasă”, cu atât valorile sunt mai stereotipe, apartenența la grup mai aplatizată: temele comune nu pot zburda prea departe. Nu mai spun că „viața sănătoasă” aplatizează fizionomiile, asta se poate verifica ușor, nu? „Viața sănătoasă” e o quintesență luminoasă a plictisului mic-burghez, a unei bătrâneți deghizate și precoce.
Infinitezimal: Vedeți întoarcerea la natură ca pe un dezastru al omului?
K.L.: Să nu-i zic dezastru. E destul cum i-ați spus dv.: întoarcere. Vă place cuvântul întoarcere? La ce ați vrea să vă întoarceți după experiența „consumului” contemporan? Ați vrea să-l cunoașteți personal pe Mozart, dar poate că n-ați vrea ca Mozart să-și scoată peruca în prezența dv. Natura v-ar copleși și poate că n-ați reuși să vă purtați cu gentilețea pe care v-ați propus-o. Cine ne păcălește că suntem mai săraci azi decât eram atunci, sau altădată și de ce suntem obligați să fim? Să ne întoarcem la traiul nemijlocit în natură, fără compromisuri? Certitudinea unui trai ritualizat și ecologic, eliberat de ceea ce numim stresul modern, dă o patină de robustețe și reduce spectrul de senzitivitate al corpului fizic, intensificând în schimb câțiva stimuli care sunt reactivați în rețeaua sinaptică a fricii și a apărării. Da, să acceptăm că omul și-a pierdut „clarviziunea atavică” de care vorbeste Steiner, și care lega profund omul de natură. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dimensiunea umanului s-a dezvoltat într-o altă direcție care trebuie asiduu explorată, nu deturnată. Am pierdut clarviziunea și am câștigat complicația actului de conștiință, a discernământului în spectrul tot mai larg de experiență a realului. O complicație e un bun câștigat, nu altfel.
Infinitezimal: Vegetarian, vegan, fair, regional…
K.L.: Bun, am înțeles. E un argument odihnitor pentru toate felurile astea de hrană: să nu ucidem pentru mâncare, iar dacă ucidem să ucidem tandru. În cazul vegetarianismului, discriminăm plantele, înțeleg eu. Sunt ființe vii mai condamnabile la moarte decât altele, înțeleg eu. Unde apar structurile neuronale apare și interzicerea. Am văzut oameni care vorbesc cu florile așa cum vorbesc cu câinii. În treacăt fie spus, vorbitul cu câinii mi se pare foarte demn și foarte etic pentru că câinii sunt în general poligloți. Chiar temele de etică sunt cele mai frecvente în dialogul cu câinii: „tu înțelegi ce prostie ai făcut?”, „ce-a fost în capul tău?”. Și eu aș vrea să vorbesc cu pătrunjelul, dar stresul contemporan mă împiedică să cultiv pătrunjel și am parte numai de pătrunjel ucis. Am întâlnit un argument foarte rușinător împotriva celor care refuză să nu mai mănânce carne. Se spune așa: prin conformația mandibulară, omul este omnivor și poate să mănânce carne asemeni lupului. Dar omul are alternativă, pe când lupul nu are. Ceea ce înseamnă că biologia omului nu e suficientă pentru a respecta funcțiile ei, și poate fi contrazisă. Mie îmi place ideea asta, că biologia omului poate fi contrazisă, că nu trebuie invocată natura omului, am spus-o și la început. Dar vocația omului ca om care își înfruntă natura proprie nu e de subordonare, de obediență față de natură. De respect, da, de grijă față de natură, dar nu de obediență. Dacă dăm lupului voie să provoace durere în alt animal, respectând dreptul lupului și lanțul trofic, poziția asta e deja criminală prin aroganță. Cu alte cuvinte, să lăsăm natura, structura aceasta inferioară nouă să-și urmeze legile ei din care lipsește conștiința durerii, a suferinței, pentru că nici lupii, nici victimele lor nu știu să rostească cuvântul „durere”, cuvântul „suferință”, iar noi s-o ocrotim de departe, abstracți, liberi de pulsiuni. Asta înseamnă că există „clase” inferioare de existență care nu trebuie emancipate? Sau nu pot fi emancipate? Asta e grav. Călugărița își omoară masculul? Ce-i de făcut? Să părăsim cu totul etajul existenței naturale? Să ne întoarcem cu totul la acest stadiu? Ah, nici una, nici alta. Asta înseamnă că raționamentul e greșit, că întrebarea e pusă greșit. Nu în chestiunea hranei animale sau neanimale se petrece saltul ontologic față de condiția naturală a omului. Într-adevăr, o ființă cu conștiința suferinței, omul, ucide o ființă care suferă, dar nu are conștiința suferinței. E etic așa ceva? Nu e nici etic, nici neetic. E cinic? Nu e nici cinic, nici necinic. E condiția tragică a omului care-și depășește natura prin conștiință, rămânând ombilical legat de ea. Asta, desigur, până când lupul nu-și va dezvolta și el o conștiință superioară de clasă și va refuza categoric mirosul de stână.
Infinitezimal: Omul nu va putea niciodată să mănânce cu conștiința curată?
K.L.: Ba da, când va crea mâncarea de sinteză. Dar naturiștii nu vor. Ei vor să taie plante cu cuțitele.
Infinitezimal: V-ar plăcea?
K.L.: Sigur. Aș fi primul care s-ar bucura. Dar să mă înțelegeți bine. Nu înseamnă că am răspuns la întrebarea despre etica hranei animale sau naturale, că am exclus această posibilitate. Că am ales „alternativa” de care vorbeam adineaori și că am exclus „nativa”. Isteria hranei etice atinge cote formidabile. Circulă o teorie care ne avertizează că există grade de toleranță a hranei animale. Că nu trebuie să mâncăm antropoide e clar. Dar insecte da, se poate. Există creaturi mai „proaste” și comestibile, și creaturi mai asemănătoare cu noi, deci necomestibile. E iarăși o chestiune de „clasă” la care gândirea de stânga nu știu cum răspunde. Am auzit chiar că e exclus etic să mâncăm caracatițe. Știți de ce? Pentru că o caracatiță e o creatură extrem de complexă, o numesc eticienii „omul mării”. Sau peștele elefant. Aceștia doi au cel mai mare creier în raport cu greutatea corpului din întregul regat al animalelor, vă dați seama? Pe lângă caracatiță sau peștele elefant, un biftec tartar e acceptabil. Așa mi se pare și mie… Dv. ce înțelegeți?
Infinitezimal: La fel.
K.L.: Ce?
Infinitezimal: Sunt tentat să aleg biftecul.
K.L.: Corectitudinea politică nu cruță nici alimentația. Și asta produce nervozitate și indecență. Dacă fiecare se îngrijește intensiv de propria alimentație eu nu mai pot să invit pe nimeni la masă. Tristețea o să triumfe de dragul nevrozei sănătoase. Un simpozion filozofic a fost la origine un festin culinar, o îmbuibare. Oamenilor le place să mănânce – și am spus să mănânce, nu să se hrănească – împreună nu ca să gândească la fel, dar ca să gândească împreună. Cu cât optimizez alimentația, cu atât mai puțin putem gândi împreună de vreme ce fiecare își are meniul lui separat. Să nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt împotriva îmbunătățirii vieții, a alimentației, a condiției civilizate a omului. Însă când vorbim de îmbunătățire angajăm un joc de nuanțe. Când facem revoluție, atunci schimbăm radical. Deci cine crede în întoarcerea la natură să nu se mai urce în tramvai. Nu e atât de ecologic tramvaiul pe cât crede el.
Infinitezimal: Iar filozoful este un omnivor prin excelență.
K.L.: Nu greșiți. Dar nu numai un filosof. Vă dați seama ce epuizare interioară îndură omul care trebuie să-și respecte cu strictețe confuziile lui înspăimântate? Dietetica occidentală începe cu orfeicii și pitagoreicii. Ei credeau că puritatea sufletului se cultivă și cu puritatea hranei. Sunt de acord cu orice practică corect riturile pitagoreice, ca experiment arheologic. Dar astăzi oamenii își îndulcesc doar spaima de moartea corpului. Nu văd excelența vreunei gândiri izvorâte din „alimentația sănătoasă” sau din puritatea hranei. Astăzi orice rit sau practică de amânare a morții sunt rituri și practici de amânare a prezenței în lume. Într-o lume pe care o trăim globalizant și integrator, nu? Deci omnivor. Cu riscuri, poate. Deci un om înțelept nu poate să întârzie citind etichetele alimentelor din magazin. N-am spus că trebuie să se vatăme din ignoranță sau din nepăsare. Spun că un înțelept nu poate să „mănânce sănătos”, dacă e înțelept.
Konstanz, 13 martie 2016
Interviu apărut în INFINITEZIMAL 7/2016
