Sunt foarte singură de la o vreme. De când m-am născut sunt singură. Singurătatea e în natura mea.
Am ajuns la Bulbucata, într-o noapte de octombrie, prin 1978, într-o curte cu un poștaș, un polițist, un veterinar, și cu Petre Stoica. El era proscris de Societatea Scriitorilor din România… și mi-a fost rușine să nu îi sărbătoresc ziua. Am ajuns la douăsprezece noaptea și am avut acel moment pentru care sunt fericită și astăzi, care s-a numit revelația: dacă pot să am o salvare din ce trăiesc și din ce fac este să mă întorc acolo unde îmi sunt rădăcinile. Mi le-am găsit și-n Africa, și la Paris. Sunt pretutindeni. Dar pentru mine Bulbucata e o formă de a-mi salva utopia copilăriei. Era utopia mea salvată, Bulbucata.
Am ajuns într-o noapte de octombrie la Bulbucata și am văzut ce-și doreau părinții mei: o căsuță la țară în care nu ești urmărit de ambițiile orășenești. O căsuță în care poți să scrii, să supraviețuiești, nu neapărat împotriva regimului. Nu știu despre mine dacă sunt fricoasă sau curajoasă. În mod sigur sunt luptătoare. Corpul meu e compus din frică și din curaj. Uneori învinge curajul, alteori frica. Bulbucata se numește pentru mine o stare de fugă, de supraviețuire (contra vântului și mareei). Nu e fuga de mine, ci fuga de ceea ce poate să-mi polueze sufletul, de ceea ce poate să îmi strice un echilibru străbun…
Necazul meu e că am fost prea modernă pentru societatea de aici, și că am fost foarte atipică în alte societăți.
Când am fugit, nu în Franța am fugit, la începutul anilor 90, am fugit de realitatea de aici. Mi-e foarte greu să accept realitatea românească. Mă aflu la al treilea sau al patrulea moment de transfugă. Eu mă transfug, sunt transfugătoare. Fug din fugă-n fugă. Nu mă ascund de omenire, dar încerc să mă apăr de ea. La Bulbucata, de care nu fugisem, m-am întors, dar tot în fugă.
Voiam, eu și prietenii mei, să nu ne simțim agresați de București. Discuții simple, literare, filozofice, artistice. Dar în anul 1990, omul care îmi tăia via a venit plângând să-mi spună că înainte, când erau Șora sau Pleșu la Bulbucata trebuia să le ia numerele de la mașină și să le raporteze…
Singurul gest inteligent pe care l-am făcut a fost să cumpăr un petec de pământ în care să mă simt liberă. Această libertate uneori costa 700 de capete de vită pe care trebuia să le hrănesc, sau 500 de metri de teren cultivat cu porumb, pentru că nu aveai atunci dreptul să ai un pământ altfel decât productiv în agricultură. Am acte absolut adorabile. Aveam 1000 de lei salariu, iar impozitul pe an pentru ce trebuia să cresc și să hrănesc fictiv era de 8-900. Dar e o libertate care n-are preț. Douăzeci și cinci de ani am stat în Franța, și în fiecare secundă în care nu mai puteam știam că găsesc trei prieteni ca să-mi dea bilet de avion să ajung la Bulbucata, să pun cartofi și să rezist. Nu-i ușor să trăiești în utopie. Dar vocația mea este utopia.
M-a chemat Petre Stoica să îmi arate case ieftine, dar astăzi pentru mine ieftin e greșit. Nimic nu e ieftin. Casa costa 25000 de lei și eu aveam salariul 1200. Era salariul meu pe doi-trei ani. Casa nu avea lumină, nu avea nimic. Și acum, după 40 de ani, am toate actele clare. Am făcut o nebunie, nu am spus nimănui… pentru că eu nu aveam dreptul să cumpăr ceva în afara Bucureștiului, unde nu aveam buletin. Ca să ai buletin, nu aveai dreptul să lucrezi altundeva decât în localitate. Eu lucram la Nottara. Am luat totul la risc. Acest risc, dacă vreți să fiu foarte sinceră, e riscul care mi-a salvat viața. Pentru că, și când eram în lumea largă și mare și profundă, faptul că aveam casa de la Bulbucata ca posesiune nu neapărat financiară, dar ca sursă a mea de visare, asta mă ajuta să respir. Și cine vine la mine – bine, cine pleacă – bine, dacă poate să ia din bucuria visării mele, să-i dea Dumnezeu sănătate.
Ne era foarte frică inclusiv de noi între noi în acea epocă. Natura îți dă ceea ce se numește simplitate. Mănânci ceva și deodată fricile se domolesc. Comunicarea devine mai corectă. Nu te mai gândești că-s microfoane. Au fost multe perioade dificile între ‘79 și ‘90. Perioada interdicțiilor pentru cei acuzați că participaseră la meditații transcendentale, de exemplu… Lumea era speriată de cel mai mic gest intelectual. Și totuși, astăzi suntem mult mai supravegheați decât pe vremea aia când ni se părea că suntem suprasupravegheați. Azi un portret robot e mai exact decât raportul pe care un analfabet ți-l făcea pe vremuri ca să te înfunde. Suntem mult mai exact monitorizați azi decât atunci. Iar pentru noi, o ieșire într-o grădină era minimum necesar de supraviețuire. Ca și astăzi. Nu ne gândeam să avem piscină, bani, să fim parlamentari, să fim cocoșul cu creastă tricoloră. Nici acum. Eram niște găinușe mici care ouau câteva idei și câteva prietenii, ca și acum.
Casa și curtea de la Bulbucata e o bucată de natură unde se întâlnesc oameni. E un spațiu în care am vrut să le ofer celorlalți libertatea de a se simți ca atunci când erau mici, cocoșei, găinușe, zambile.
Trebuie să recunosc cu mare sinceritate că am enorm de mari deziluzii în materie de prietenie. Nu sunt mari. Sunt jenante. Atunci când ești pe valul de sus ai mulți prieteni. Când cazi mai jos, valurile se încrețesc și prietenii ajută la îngropare. Spre norocul meu, singurătatea mi-a făcut o platoșă și resimt aceste valuri foarte rar. Nu mă poate nimeni îngropa cum mă îngrop eu singură.
Sunt foarte încrezătoare în prietenie. Din punctul meu de vedere, uneori iubirile trec, alteori vin, alteori devin ură. Prietenia, pentru mine, este un simbol de rezistență chiar dacă nu îi văd pe prieteni des, chiar dacă nu le vorbesc des, chiar dacă eu sunt un om al cavernelor. Mi-am ales caverna mea. În caverna mea, prietenia e mai frumoasă decât o zi cu soare. E mai puternică. Îmi dă lumină, căldură, speranță. Pentru mine prietenia, chiar dacă nu ud florile în fiecare zi, este hrană în spirit, sacrificiu.
Casa și curtea de la Bulbucata erau pentru prieteni. Și sunt. Pentru că eu o să dispar. Și spre bucuria mea, când dispar, sper să rămână o curte liberă pentru această formă netransmisibilă de prietenie, de iubire, de natură. A face ceva care-i mai frumos decât politica, decât aia, decât ailaltă.
Apăruse prima mea carte Duminica absentă, și Tudor Vornicu a vrut să facă o emisiune de televiziune cu mine. Și era și un operator, Boris Ciobanu. Există la tvr un film făcut pe gheață în pădure cu poemele mele… Și Vornicu mi-a luat un interviu la Bulbucata, când casa aia era un bolovan fără lumină, fără nimic. De ce vorbesc despre acel moment? Pentru că e foarte greu să fii tânăr, începător, să ascunzi ce ai luat, și un domn ca Vornicu să aibă instinctul să facă primul film despre acest începător, cu prima lui carte de poezie, în casa lui pe care o ține ascunsă. Amintirea este o formă de respect față de evoluția mea ulterioară. Pot să beau?
Întâi și întâi m-am ascuns și n-am spus nimic nimănui despre casa de la Bulbucata pentru că nimeni nu era de acord sau simțeam eu că nu e de acord cu alegerea mea. După opt luni mi-am invitat familia intimă, mamă, soră… Ei credeau că îi duc la Snagov să se distreze. Când au văzut ulița mea crăcănată cu rațe s-au speriat și nu au mai trecut pe acolo trei ani. Între timp, eu m-am străduit să fac curat, să pun lumină. Făceam Ediție specială cu Mircea Daneliuc și a venit la Bulbucata cu Ștefan Iordache… de atunci pot să spun că am creat un lanț de cumpărări de case la țară. Fetele își cumpărau blănuri, eu cumpăram sapă. Și așa am lansat la teatrul Nottara epoca în care bărbatul nu e bărbat dacă nu își cumpără casă la țară. Le dădeam cu tifla seara la spectacol. Povestea este că am fost un bun conducător de căldură. Și toți s-au bucurat de descoperirea care devenea acum a lor. Transmit lucruri posibile într-o formă simplă și nesofisticată.
Casa și curtea de la Bulbucata n-au sens fără oameni în ea. Eu dacă dispar sper să rămână pline de oameni cu aceeași bucurie. Am stat douăzeci și cinci de ani în Franța, și mă așezam pe vine în parc, voiam să nu mai văd alei. Bulbucata este un stadiu primar al unei bucurii primare, copilărești, în care dacă vrei alee, ți-o faci singur. Nu trebuie să faci stelele de la Cannes, nu trebuie să tunzi arborii. Fă-ți aleea ta singur și du-te pe ea, astăzi și mâine.
Nichita înainte de toate era un prieten. Se simțea bine. Pe prispa mea de pământ s-a așezat pe un scaun de lemn cu trei picioare și picioarele au intrat în pământ, s-a dezechilibrat un pic, și a zis „am intrat în pământ deja”. Ca mulți oameni extraordinari care au trecut pe acolo, avea nevoie de același lucru: de simplitate. Simplitatea e cel mai greu lucru pe care îl poți obține din toată pregătirea ta, din toată viața ta.
Înțeleg ades că sunt văzută cu capul în jos. Nu fac fața pe care vor ei să mi-o facă. N-am încotro. Fața mea se numește „unii vor asta, alții vor alta”, foarte bine, iar eu vreau majoritar să fiu invizibilă, ca să vizualizeze ceilalți bucuria pe care eu vreau să le-o dăruiesc.
Bulbucata e și un spațiu de idei, l-am provocat mereu involuntar, pentru că nu am cum să mă separ de o familie spirituală compusă din vizionari, din oameni imaginativi. Eu nu știu să lucrez cu cifrele și cu noile invenții, în cadrul sălbăticiei mele, cei care se ocupă cu asta au respectul meu. Problema e simplă. Iubesc ca lumea să vină. Și dacă detest ceva detest întrebarea „și cine mai vine?” Înseamnă că ei nu vin către mine, către natură, către o grădină, ci în funcție de cine a fost ales la știri. Răspunsul meu întoteauna e „o să vezi”.
De câte ori în viață omul se duce la un om numai pentru că știe că vine alt om!
Tu vii la mine!
Unde te duci? Unde pleci? De unde te întorci?
Problema sincerității întâlnirii dintre oameni mi se pare că a dispărut dintr-un motiv de aglomerare de informații. De exemplu – privirea simplă pe care nu o pot avea pe facebook. Sau sute de emailuri pentru o prostie pe care ai zis-o într-o noapte. Mirosul, atingerea, privirea sunt pe cale de dispariție. Ce să facem cu mâinile care se mișcă mai tremurat, cu ochii care îmbătrânesc? Să-i aruncăm pe toți și să devenim sclavii unor imagini trucate?
Cel mai ciudat este că simplitatea atrage întreaga planetă, deși toți au criterii diferite. Pentru foarte multe nații, pentru prieteni veniți din alte tărâmuri, libertatea de a te duce într-un râu sau după o floare devansează stupefiantele.
Nu pot să spun că japonezii au avut șocul Bulbucatei. Eu am avut șocul Japoniei și i-am adus pe japonezi la Bulbucata, într-un spațiu care aduce ființe de pe multe meridiane într-un context improbabil.
Acești oameni din alte părți m-au învățat pe mine o formă de democrație pe care România n-o să mi-o arate niciodată, pentru acolo de unde vin ei socialul dictează, nu politicul. Starea de educație socială produce politicul, nu invers. Eu cred că cei douăzeci și cinci de ani pe care i-am trăit altundeva mi-au arătat nu democrația, ci forma de respect pentru trecut, pentru prezent și viitor. Aceste lucruri nu se pot învăța de la o zi la alta, nu sunt ale niciunui partid, sunt lecții de bun-simț față de evoluția ta umană, dacă nu vrei să fii brontozaur sau ultimul crocodil din Europa. Eu cred că spațiul ușor abrupt, fără jacuzzi, dar cu Neajlovul alături, le dădea tuturor senzația că au avut o copilărie pierdută într-o altă epocă. Nu e neapărat fantomatică Bulbucata mea, dar e un spațiu al copilăriei pierdute.
Neajlovul are multe meandre, turcii nu reușeau să vadă orizontul din cauza asta, deci m-am hotărât să fiu supraviețuitoare a tuturor cotropirilor. Neajlovul pentru mine e Dumnezeul naturii care mă salvează de cotropitori. Există un sat puțin mai sus pe care tovarășul l-a numit Teișor, dar care se numea Găureni. Când veneau turcii își îngropau acolo nevasta, copiii, slănina, în gaura de pământ. Erau găurenii. Eu, pe lângă Găureni, m-am aflat în situația excepțională de a iubi mreana, prinsul peștelui la scorbură, uitatul politicii în pădure. E adevărat că în ultimii zece-cincisprezece ani mă deranjează murdăriile politice, dar încă alunec în Neajlov cu o plăcere sublimă care se numește „duceți-vă voi în josul râului că eu vin din susul lui”.
Eu mor azi, crezi că nu se vor întoarce la Bulbucata? Oamenii care au venit în grădină au creat o energie pozitivă pe care eu nu o puteam comanda. Au lăsat-o ei.
Text apărut în INFINITEZIMAL 15 / 2019
