Întâlnire cu pictorii Ioana Panaitescu și Tudor Marinescu
* fragmente *
Redactorii Inf: Ne arătați?
Ioana Panaitescu: Să vedem ce aș găsi să vă arăt, momentan fac niște desene pentru cineva.
Tudor Marinescu: Dacă lucrezi pentru o comandă, tu de fapt îți folosești tehnica pentru a mulțumi pe cineva care se așteaptă la mai puțin. Am citit în Ortega y Gasset că Leonardo a lucrat patru ani la portretul Giocondei și nu era mulțumit, după spusele lui Vasari. Și a umblat cu lucrarea după el, n-a părăsit-o deloc și n-a dat-o niciodată comanditarului. Poate că nici Ioana nu va preda lucrările…
♦
Redactorii Inf: Văd în expoziții obiecte care sunt obținute literalmente fără ca artistul să fi pus mâna pe ele. E un drum?
Tudor Marinescu: Te referi la printuri, performance, foto, video?
Redactorii Inf: Chiar așa.
Ioana Panaitescu: Eu cred că e un drum posibil în măsura în care există onestitatea jocului. Pare că te joci doar cu emoția, că îți pui corpul tău în joc, dar e și aici un risc să fie contrafăcut. Sunt artiști excepționali, cum e Marina Abramović sau Ana Mendieta. Poți să nu fii de acord cu ea, să nu te duci la performance-ul ei, dar ea e adevărată și apar o grămadă de oameni care o imită. E nevoia de ritual, oamenii încearcă să înlocuiască poate dispariția ritului și caută ceva care să-l compenseze. Dar e foarte ușor să (te) păcălești. Însă după un timp poți să ai un discernământ, poți să distingi între lucrurile făcute ca să umple un vid de emoție sau de o disperare a vidului de emoție.
♦
Tudor Marinescu: Noi am terminat facultatea în ’96 și primul nostru Performance a fost la starea civilă când ne-am pozat cu muncitorii între schele. Erau niște muncitori care stăteau pe o bancă și mâncau sandvișuri. Nu înțelegeau dacă e nuntă sau nu, să plece sau să nu plece de pe bancă cu salamul pe ziar. Noi nu eram îmbrăcați în miri. A venit unul cu acordeonul, dar a renunțat…
Redactorii Inf: Și n-ați avut nuntă mare?
Tudor Marinescu: Nu ne-au tentat rolurile mire-mireasă… Acum e prea târziu, am probleme și cu coloana și cu glezna. Noi vă mai primim aici… dar nu ca să vă spunem toate astea. Performance e ceva cu perforare? Pentru artiști ar fi ceva cu formance, formare, prin perforare sau prin forare?
♦
Redactorii Inf: Uite, cred că nu-i adevărat că înainte de era internetului sau înainte de revoluție artiștii români de orice fel nu erau informați. Nu cred că descoperim poet important român neinformat, prozator important neinformat, muzician român neinformat.
Tudor Marinescu: Artiștii care reușeau să plece mai des și să expună în străinătate (Horia Bernea, Ion Bițan, Ion Nicodim și alții) aduceau cărți, reviste, cataloage cu ce era mai nou în vest, altfel informația ajungea cu dificultate în țară. Acum vezi ce se expune în toate galeriile. Mama, fiind nemțoaică, reușea să plece mai ușor ca să-și viziteze rudele și ajungea la tot felul de expoziții, era la curent cu lucrurile care se întâmplau acolo. Față de tatăl tău care a ieșit mult mai rar, fără să însemne că nu a făcut lucruri bune chiar și așa, a mers pe mâna inspirației. La facultate, Ion Stendl aducea studenților albume de artă cu artiști contemporani, din biblioteca personală (Anselm Kiefer, Alechinsky și grupul Cobra, Louise Bourgeois și multi alții).
Ioana Panaitescu: Există tipul ăsta de dialog permanent cu alți artiști, și mai există și tipul de artist care dialoghează el cu el. Taică-meu a stat în atelierul lui, el cu el.
Redactorii Inf: Și a fost el vreo secundă decalat față de fenomenul neomodern, occidental?
Ioana Panaitescu: Poate că a fost perceput așa. Mai contează și cum ești perceput de comunitate, care e traducerea.
Tudor Marinescu: Eu nu sunt decalat, eu sunt calat din start.
♦
Tudor Marinescu: Dacă vă arătăm lucrări de-ale noastre s-ar putea să fiți dezamăgiți și nu mai publicați discuția noastră.
Redactorii Inf: Dezamăgiți-ne.
Tudor Marinescu: Mie mi se pare foarte interesantă lucrarea asta a Ioanei pentru că pictorii nu-și pictează ustensilele cu care lucrează.
Ioana Panaitescu: Să fim serioși, mai sunt mulți. Tu știi ce am făcut aici. Ideea era că obiectele astea, aproape toate, sunt moștenite din atelierul tatei. Atelierul lui a devenit atelierul meu.
♦
Redactorii Inf: Plimbându-mă prin casa voastră care este și atelier, sunt copleșit de abundența obiectelor manufacturate, pictură, gravură, grafică, pânze, textile, o grămadă de detalii decupate din obiecte mai mari, și toată această abundență pune la un loc opera a patru artiști: voi doi și părinții voștri artiști plastici, Ion Panaitescu și Elena Haschke-Marinescu. Cantitatea de depozit este enormă. Cu ea s-ar putea umple câteva saloane ale unui muzeu de artă. Mă gândesc la obiectele acestea artistice lucrate cu mâna cum trăiesc ele aici, în sertare, în cufere, prin colțuri ale casei, de ani de zile, cum stau ele noaptea cuminți, dar treze, mă gândesc la așteptarea lor. Ele sunt în așteptare? Vor rămâne într-o arhivă secretă pe care-o vor descoperi alți oameni peste alt ciclu de generație? Vor ieși la lumină?
Ioana Panaitescu: Nu cred că vor ieși.
Tudor Marinescu: Sunt obiecte de artă, dar și multe obiecte nostalgice și foarte frumoase, unele de la bunicul meu, tatăl mamei, inginerul Josef Haschke. Bunicul era inginer și inventator în industria textilă, având vreo trei brevete de invenție în România, pe tema fusului răsucit. Pe urmă avem obiecte de la graficianul Ion Panaitescu.
Ioana Panaitescu: De asta am și făcut pictura asta, eu continui să folosesc pensulele, cernelurile, presa de gravură, le-am păstrat și le folosesc. N-am putut să înnoiesc total uneltele. Tata mă bătea la cap să facem un performance în Piața Universității și să dăm foc la tot.
Tudor Marinescu: Toate aceste lucruri formează un substrat nutritiv care într-un fel cred că te face mai atent cu lucrul tău, sunt o prezență puternică.
[…]
Convorbirea completă se găsește pe hârtie
în INFINITEZIMAL 16 | DISCRETUL (2021)
Mutati dintr-un caiet in altul :)