O săptămână la târgul de carte de la Chișinău, sfârșit de august, început de septembrie, cu colega mea Andreea (omul fără frică atunci când eu mă pierd cu firea – prea des). Chișinăul ăsta involuntar pitoresc care nu m-a interesat niciodată și care acum mă emoționează și mă ține atentă.
La standul Editurii Muzeul Literaturii Române pe care o reprezint prețurile cărților sunt mari. Cele mai mari din târg. Un leu moldovenesc e de patru ori mai mic decât cel românesc. Oamenii vin, se uită, sunt interesați, ridică din umeri, pleacă. Nu puțini zăbovesc și își cântăresc îndelung opțiunile în fața unei cărți mult dorite. Alții își apropie mirați privirea de eticheta cu prețul, ca să se convingă – sunt lei românești, moldovenești? –, ne întreabă ca să se asigure, vorbesc singuri, clatină din cap. Scenariul se repetă în fiecare zi și simt că e mai mult decât pot îndura. Ar fi o mare ușurare pentru mine să nu se mai vândă și să nu se mai cumpere nimic la standul ăsta. Caut parcă să mă scuz, să justific prețurile, îmi vine să mă duc după cei care pleacă cu mâna goală, cu veșnica sacoșă de plastic, goală și ea, și să le ofer cartea dorită.
Două sunt obsesiile pe care le poartă cu ei cei în vârstă mai ales: Eminescu și unirea. Ei, sigur, știam asta! Dar fascinația când melancolică, când compulsivă pentru Eminescu depășește orice închipuire. Copii de școală primară, mame, bătrâni, liceeni întreabă mereu dacă avem vreo carte cu Eminescu, despre Eminescu, de Eminescu – nu contează ce, cărți fără nume, doar să aibă pe copertă chipul lui tânăr, de la 19 ani. Un bărbat care ne-a vizitat zilnic (și care a luat până la urmă Testamentul unui eminescolog de Petru Creția) ne mărturisește, într-un interminabil monolog, că datorită lui Eminescu a răzbit în viață și tot datorită lui fiica i-a ajuns acum la Oxford. Are acasă câteva sute de cărți despre Eminescu – nu exemplare vechi, de colecție, ci tot ce prinde că mai apare pe piață. „Mami, uite o carte cu Eminescu”, se smiorcăie o fetiță de vreo 7 ani. Maică-sa zice: „Dar mai ai acasă o carte cu Eminescu!” „Da, dar o vreau și pe-asta!”
Unii sunt rătăciți, alții vin țintă spre standul nostru („Mă scuzați, da’ este un veceu pe-aici?!), alții se agață de o privire ca să-și spună apoi istoria, neajunsul, ciuda, oful, păsul. Un bătrân jerpelit se învârte buimac prin târg și-l caută pe Arsenie Boca. „Sunt înnebunit cu cărțile lui… Unde să le găsesc? Mi-au spus că la Iași, dar nu știu unde să întreb, unde să mă duc.” Își frânge mâinile, e disperat. M-apuc să caut pe net unde s-au publicat oare cărțile lui Arsenie Boca… Vreau să-l ajut urgent pe omul ăsta căruia i se citește înnebunirea pe față.
Toate -patiile naționale știute mi se reconfirmă și prind trup în astea cinci zile de târg de carte. Dar ele brusc mă tulbură și mă interesează. Sunt nevrozele-clișeu ale românilor și moldovenilor laolaltă, iar proximitatea lor întruchipată la o scară de 1 la 1, corp la corp, mă strânge cu ușa. „Dar despre daci n-aveți nimic? Știți, e un dicționar foarte puternic… despre limba noastră… de dinaintea dacilor!” „Vă interesează paranormalul?”, mă întreabă o doamnă care vrea să-mi vândă o carte rară. „Că știu că la București acolo se citește așa ceva.” Păstrez, de altfel, de la un domn un model de astrogramă și un număr de telefon (inclusiv pentru o posibilă colaborare editorială). Altul îmi spune abrupt și-a adaptat un imn pentru sine. „Cânt primele trei strofe din Deșteaptă-te, române!, apoi continui cu șapte cuplete din Împărat și proletar. Așa mi le-am ales eu.” „Album foto Blaga aveți? Da di șe n-aveți? Că mie mi-o plăcut mult Blaga.” O tânără vine și întreabă dacă avem cartea Puterea extraordinară a subconștientului tău. Îi zic că nu, că noi suntem editura… „Aha, deci sunteți repartizați pe edituri aici”, mi-o retează fata. O mamă pe la vreo 60 de ani îi zice fiicei ei în toată firea: „Mi-am uitat ochelarii acasă. Da’ ia uită-te tu așa, ceva cărți, este?” „Da’ ce știu io?!”, se rățoiește fiica.
La 1 septembrie se deschide anul universitar la Chișinău. Universitatea de Agronomie e, aflu de la tv, printre cele mai prospere și mai căutate. Reporterul îl întreabă pe student de ce a ales agronomia: „E un domeniu mai liniștit așa, mai în sânu’ naturii, îmi plașe.” La târgul de carte e plin de femei și fete însărcinate și tineri părinți cu copii mici după ei, ca niciunde. (Din imperfecțiunea unei lumi bine făcute.) Reportajele spun că vreo 40% dintre copiii care tocmai încep școala au cel puțin un părinte plecat la muncă în altă țară.
Iuliana Dumitru
Text apărut în rubrica Tartar din INFINITEZIMAL 10 [2017-2018]