- Legea substanței continue.
A fi autor / a fi în adevăr. Orice lucru gândit e gândit pentru prima dată. Și orice idee furată devine a ta numai dacă o gândești tu, adică pentru prima dată. De aceea legea dreptului de autor e nulă. Nu poți fi niciodată autor. Dar poți fi în adevăr.
- Legea distanței iluzorii dintre corpuri.
[…]
- Legea transparenței ca experiență a prezenței neîntrerupte.
Nu spune și nu face niciodată ceva ce nu ai vrea să fie auzit și văzut de toată lumea.
- Legea simultaneității predicatelor.
— Asemenea cuvântului scris, și faptele dăinuiesc până în ziua de pe urmă? îl întreabă regele copil Edward pe Richard .
— Și faptele dăinuiesc.
Richard știe că urmează să-l omoare pe Edward.
— Chiar și cele nevăzute? întreabă copilul.
Richard știe că nu are voie să mintă, pentru că atunci între faptele lui s-ar strecura vidul.
— Și cele nevăzute.
- Vorbirea ca proces al transparenței.
Dacă fiecare cuvânt e purtător de ființă, atunci trăim nu doar printre faptele văzute și opace ale tuturor, dar și printre ființele translucide ale cuvintelor tuturor. Așa cum între noi se îndeasă și transparența perdelelor de otravă.
- Legea transparenței ca expresie etică.
Cei ce nu au nimic de ascuns nu au de nimic a se teme.
Legea opacității (*).
Sunt atâtea cauze de apărat și de combătut care nu mă privesc! E o mare neșansă aici: n-am nici un părinte călău. N-am nici un părinte victimă.
Căutăm intensitatea. Nu o găsim. Rareori o găsim. E foarte important să ai stigmat. Un dosar eligibil trebuie să arate că ai comis un delict, că ai cunoscut josnicia. Această eroare gravă dinspre care vii îți asigură calitatea de ființă comunicabilă. Și nu poți fi recunoscut ca om decât dacă ai uzurpat ceva din om. Dacă nu vii dinspre o eroare, trebuie să-ți găsești o eroare împotriva căreia să lupți, ca să poți deveni solidar cu ea.
- Legea gratuității obligatorii.
— Cum vă simțiți zilele acestea pe litoral?
— E super!
Un pumn fulgerător intră în cadrul camerei de televiziune și-l izbește pe om direct în gură. Momentul rămâne în memoria televiziunii ca una dintre mărturiile violenței și ale răului incontrolabil prezent în lume. De ce această izbucnire? Agresorul pare a fi un om fără dezechilibre de comportament. Se fac dezbateri la emisiunile arhanghelilor. E invitat agresatul. Agresatul se justifică: el n-a vrut să spună decât că îi place la mare. Pe agresor nici nu-l cunoaște. N-are nici o explicație pentru care a fost agresat. Dacă toată lumea s-ar comporta așa, agresând fără motiv oameni nevinovați unde s-ar ajunge? E invitat și agresorul, în prezența agresatului. De ce l-ați lovit? De ce m-ați lovit, puteți să-mi spuneți? Agresorul spune: am greșit, iertați-mă. Toată asistența huruie.
- Legea transparenței ca refracție.
În parabola țărănească, Hristofor, când se roagă să-i fie stricat chipul și i se dă un cap de câine (vezi Rășinari, Corbu, ), el se supune la o probă a transparenței: să nu-l mai urmeze oamenii pentru frumusețea chipului lui (care e opacă), ci pentru cuvintele lui; să nu-l mai recunoască oamenii ca pe unul de-al lor (mai bun ca ei), ci să-l recunoască oamenii ca pe un străin (de-al lor).
- Legea transparenței ca reflexie.
[…]
- Vorbirea ca acțiune ireversibilă.
[…]
Legea opacității (**).
Cine deplânge „pierderea substanței” din lume tocmai i-a întocmit certificatul, adică e primul martor și beneficiar. Tocmai a devenit el însuși o conductă de evacuare. Cu toate că substanța, oricât de multă s-ar pierde, nu se pierde deloc.
(Text apărut în INFINITEZIMAL 6/2015)
