de Paul Simula
Atenție la trepte când cobori și încerci să ieși din sala de cinema, Critice! Când lacrimile inundă scaunul din dreapta și pe cel din stânga, când bocetele și suspinele pline de emoție ale co-privitorilor tăi te stingheresc, fugi! Pășește cu încredere printre rândurile în care oamenii se îmbrățișează, cu mâinile încleștate sau bătându-se pe umăr, consolând ce-a mai rămas de consolat. Ieși afară și du-te orbește în altă sală, poate acolo scenariul nu va fi despre traume, despre problemele oricui, despre istoria nefericită, fie ea și a unui popor, pătrunde încrezător în amfiteatrul pe al cărui zid se proiectează Formula 1, abdomenul lui Brad Pitt, o scenă grăbită de sex, poate unii i-ar spune dragoste. Miracolul cinema-ului se-nfăptuiește, cum s-ar zice, mereu în altă parte. Ce e arta? Oglindă pentru suflet sau poză succesivă cu schimbătoare de viteză, roți fumegânde, palete de ping-pong? Arta nu-i mare filozofie. Și, dacă nu merge, e pentru că n-are picioare. Tu da. Te du, deci, în sala următoare. Cum s-ar zice; cântă la altă masă.
*
Am cunoscut într-un vis un bărbat pe nume Oscar Papoutsanis. Oscar Papoutsanis avea de dat un premiu, doar că nu se putea duce la greci. S-ar fi chemat nepotism. Oscar Papoutsanis mergea abătut și a nimerit în beciul cu frați. Beciul cu frați care orchestrează o răpire stângace, un interogatoriu și o mică ședință de tortură. Discursul lor este de multe ori supra-realist, în măsura în care realitatea nu e cea vizată. Din păcate supra-realismul lor nimerește în ficțiune de câteva ori. Totul este o conspirație extraterestră, adevărul este o șaradă, toată lumea moare la final. Oscar Papoutsanis strânge de premiu cu teamă și îl privește pe Yorgos Lanthimos spunând dojenitor (dar și plin de simpatie): „Iar ai făcut ce-ai vrut tu. Și ce frumos…cum l-ai angajat pe domnul Plemons care, vorba cântecului: joacă! Și pe doamna Stone pe care-ai tuns-o, tot jucând.” Și se îndepărtează în mers de rac, zâmbind și bucurându-se că Bugonia există. Altfel nu s-ar putea vorbi despre el. Morala? Dacă persiști în exercițiul nebuniei sub presiunea vitregă a lumii s-ar putea să ai succes, succes care-ți va fi vaporizat într-un dulap de aparatura unei alte culturi; cea extraterestră.
(Optimist finalul în care, rămas fără oameni, pământul se învârte în continuare mustind de plante și animale. Împotriva omului, care oricum a fost tot timpul împotriva naturii.)
*
Cei patru evangheliști erau trei. Paul, Thomas și Andrei. La fel ca Biblia, mesajul lor e unul profund, ocultat de gângăveala protopopului care zbiară: „Nu citiți, mirenilor, că vă smintiți!”
One Battle After Another e un film de casting, împotriva revoluției și pentru ce înseamnă eliberarea ei prin jocuri de culise. Activiști reali de fațadă devin activiști fictivi de fațadă într-un joc al puterii. Sean Penn este diavolul militarizat și simbolul patriarhatului dezlănțuit. DiCaprio e mărțișorul revoluțiilor, șnurul de care trecutul glorios e legat la gât cu un joc de artificii. Teyana Taylor i-ar bate pe toți. Oricum doar femeile muncesc din culise (la un schit călugăresc). Femeile și migranții. La fel ca-n realitate. Evanghelia lui Paul Thomas Anderson e despre circa treizeci și trei de idei: genealogie, bărbățoșenie toxică, greața sistemului, sferele oculte, triunghiurile non-amoroase, tipi de vârsta a doua, depășiți de realitatea în care se trezesc după torpoarea liniștii colibei (vezi Moara cu Noroc). Oscar Papoutsanis se întreabă: „Să-i dăm pentru cum au jucat? Să-i dăm pentru imagine? Pentru tensiune? Pentru cât s-a chinuit? Să-i dăm pentru că se întâmplă și-n ziua de azi? Să-i dăm pentru finalul fericit? Pentru reprezentare?” Și Oscar Papoutsanis e confuz. Criticii în schimb nu. Ei știu că e prea-prea. Foarte-foarte și de fapt nu-nseamnă mare lucru. Două ore de „nu mare lucru” în schimb, trebuie să fie ceva. Doar nu ne-am fi înhămat să discutăm despre ceva ce nu există.
(de menționat că acest film conține și Benicio del Torro și se crede a fi ceva Pynchonian)
*
— Br-br!
— Vrum-vrum!
— Brrrrrrrrrrrr!
— Hans Zimmer? O!
— Vrum-vrum! Doja Cat! Don Toliver! Gata școala-gata școala?
— Niaaaaaaau!
— Trebuie neapărat să treci pe la Pit-Stop! se aude din casca șoferului. Șofer care e Brad Pitt și care face cu ochiul. Acesta nu (se) poate opri. Echipa este consternată! Ce se va întâmpla? Vocea lui Ed Sheeran nu-l va convinge. El este Baby Driver™. Din spate, coechipierul său, Damson Idris îi dă flash-uri. Nimeni nu știa că așa ceva e posibil într-o cursă de Formula1.
— Suntem surprinși! Nu știm ce să facem! strigă echipa din boxă.
Damson Idris spune:
— La-o-parte, boșorogule! Știi prea bine ce ne-a zis reporterul ăla: ai divorțat, ești dependent de pariuri, trăiești într-o rulotă, ai fost bun la vremea ta, n-ai internet, fluieri a pagubă, te-ai operat de apendicită la vârsta de șapte ani. Hai, fă-mi loc!
— Am eu o strategie pe care nu v-o pot comunica!
— Strategia asta în care o să mă dai cu roțile-n sus ca să facem pace?
— Da! O să te dau cu roțile în același sus în care m-am dat și eu în tinerețe. Tu vezi-ți acolo de flash-urile tale!
— Br-br! Vrum-vrum!
— Să știi că deși ești mai tânăr ca mine, tot un cocalar cu BMW rămâi. Și văr-tu ăla face bani de pe cârca ta.
— Ce canalie vetustă! exclamă Damson.
Javier Bardem își pune mâinile în cap. A uitat să dezlipească abțibildul de la Coca-Cola de pe aripa din spate. Cine-i de vină?
Reclamele la lame de bărbierit, ceasuri scumpe și brânză topită apar pe ecran neîntrerupt. Kerry Condon se încruntă și îi spune lui Brad Pitt:
— N-am să te iubesc niciodată. Niciodată cu excepția momentului în care ne vom iubi. Ai grijă la curba de nouăzeci, din dreptul panoului publicitar cu salam de Sibiu!
— Oh, ba da! îi răspunde Brad Pitt. Scrie în scenariu.
Brad Pitt continuă, sfidând orice așteptări, ratând panoul publicitar și îndreptându-se iarăși către Pitt-Stop. Un alt personaj feminin care nu trece testul Bechdel se luminează la față:
— Vine!
— Cine?
— Filmul de prea lung metraj!
*
Oscar a auzit de infama sală numărul trei. E sala din care doi critici au ieșit, în vreme ce unul a rămas blocat într-un lighean pe care din stânga și dreapta privitorii îl umpleau cu lacrimi. Acolo se proiecta o pseudo-biografie a familiei lui Shakespeare. La intrare, un băiețel mustăcios monologa lângă deținătorul unei fabrici de mobilă:
— E sumar. N-au noptiere. Sărăcie multă. Și în al doilea rând, e improbabil ca un om lovit de suferință să scrie lucruri despre ea. Cum ar fi ca poemele de dragoste să fie scrise de oameni îndrăgostiți? Unde-i spiritul analitic? Și de ce să moară copilul? În primul rând copiii nu mor. Ăsta nici n-a avut familie. Stătea la Londra și făcea „dracu știe ce.” Sigur, s-a speculat că lucra la piese de teatru, dar la urma urmei, de ce n-au făcut filmul despre el? Le-a plăcut lor să ne-o arate pe femeia asta care plânge. Pentru ce? Pentru o mică ciumă? Câtă ciumă am avut eu în copilărie, și nu mai plângea nimeni.
Oscar intră, târând premiul după el temător. Dacă evul mediu îl va întâmpina cu oameni îmbrăcați în zdrențe și cu mituri băbești ca acela al lui Orfeu și al Euridicei? Se va mai putea el vreodată hotărî cui să dea premiul? Decorurile i-au plăcut, iar jocul actorilor nu l-a deranjat. Un singur moment l-a scos din film. Cel în care din lighean criticul a ieșit, stropindu-se pe față, pasă-mi-te să-și ascundă lacrima.
*
— Ce frumos ați amenajat aici! E hologramă?
— Ei, nu…
— E cu AI?
— Să nu exagerăm, spuse domnul Guillermo del Toro din laboratorul pe care cu mânuțele a câteva zeci de artiști l-a ridicat ca pe un edificiu al lucrului manual, bricolajului, ciocanelor și tâmplăriei.
Frankenstein arată frumos, gândește frumos, e maniheist ca formare și vede răul ca pe un bine prost practicat, cel puțin neadaptat. Dr. Frankenstein reușește să reanimeze cu ajutorul științei un cadavru. Povestea aproape că o cunoaștem. Creația nu se vrea singură, mai întâi în beci și mai apoi în lume. Creatorul pleacă în concediu, dezamăgit și speriat de repercusiuni. Monstrul învață basme, empatie și experimentează răutăți. Oamenii se tem, se enervează, fac zgomot și într-un final numai un orb poate reuși să nu facă profiling. Orbul e ucis, din păcate, de lupi. Ura noului Prometeu va aduce flacăra vie a vieții la Polul Nord unde se încearcă explorarea ultimă, descoperirea capetelor lumii. Ni se dictează să credem că monstrul va distruge, dar monștrii am fost tot timpul noi. Noi, cei care vrem să facem mereu ceva mai mare, mai frumos, mai nou, mai bun, care nu putem lăsa trecutul să doarmă trezindu-l cu bățul ca pe un câine turbat. Monstrul bun pune umărul la treabă și, împingând vaporul, permite despotmolirea expediției. Este istoria clădită pe atrocitățile pe care tot noi le-am pus la punct? Nu știu. Oscar Papoutsanis se îndepărtează iar. I-a plăcut ce a văzut. Într-o zi stafia lui Guillermo del Toro va bântui platourile de filmare smulgând din priză serverele unde se vor genera efectele speciale pe care cu greu a reușit să le mai facă. Actorii joacă ok. Costumele sunt superbe. Timpul trece repejor. După filmul acesta însă vine filmul următor.
*
Și atunci i-am zis „totul este teatru”. Pictura este teatru. Fiecare din fructele înșirate pe talerul ăsta e un personaj, cu propriul lui temperament. Sculptura? Teatru. Teatralitate. Pictura? Kandinsky? Baletul? Teatru! Totul e teatru. Ciclismul? Teatru sportiv. Pescuitul? Teatru piscicol. Gătitul? Teatru aromat, fiert, copt, în crustă și-n aspic. Execuțiile publice? Monolog exterior. Și dacă tot e peste tot, în ochi, în buze, prin morminte, e și-n valoarea sentimentală. Și ce valoare mai are sentimentul în ziua de azi? Vrei să joci? Teatru. Tatăl tău a plecat când erai de-o șchioapă? Lovitură de teatru. Te-ai făcut actriță? Teatru. Sororitate? Dinamicile complexe ale unei familii crescute la granița dintre suicid, trecut schingiuit de holocaust și regie (teatru!)? Nu-i decât munca actorului cu sine însuși. Și unde mai pui că-s și îmburgheziți. Mai burghezi ca regizorul care inventează, inventează, inventează! Mai îmburghezit ca ultimele lui trei filme.
Asta se străduia Oscar Papoutsanis să le spună prietenilor săi critici, care, supărați pe încercările lui Joachim Trier de a-i face să exploreze teritoriile aride ale simțirilor, se grăbeau să iasă din sala de cinema auzind chemarea micuțului Timothée. Oscar ar fi lăsat jos premiul, ca pe un ou, dar ceva-l strângea. Să fi fost inima? Să fi fost șalele? În teatru însă avem un principiu sfânt. Dacă într-un cadru apare un scaun IKEA, e clar că trebuie ca până la final să fie utilizat. E o chestiune de principiu, lipsită de șperțăria lacrimilor și a părerii de rău. Unde mai pui că, la fel cum spuneau și prietenii săi de la alte reviste, „cheia stă în ce? în faptul că actrița americancă nu știe să joace? ete, fâs.”
Gurile rele ar sări imediat la atac: V-ați lepădat de simțiri. Vă temeți că vă vor vorbi pe la colțuri, că veți picura pe pământ broboane sărate al căror rost e să arate empatie, înțelegere, chiar și o „lectură” slabă, de ordin primar în care ne identificăm cu personajele. Nu e vorba de quijotism, e vorba de senzația că undeva, cândva, un călător, într-o iarnă… Nu mai vreți decât băiețeală și nu cădeți așa ușor, voi, în fața a ce? A două femei care duc mai departe, care-cum, fiecare-n felul ei, viața? Nu vedeți nici rădăcini, nu vedeți nici simboluri, iar filmele în care prietenul cel mai bun moare la final e „istoric greoi și melodramatic (teme mari, cadre lungi și lacrimi în prim-plan)”.
Dar astea-s doar gurile rele. Filmul lui Trier e despre oameni. Despre eșecul succesului asupra familiei, despre chestii indigeste, de care, nu-i așa, doar burghezii se mai pot împiedica. Proletcultismul criticii române nu s-a gândit niciodată la suicid, iar aristocrația nici n-a auzit de el. Passé, passé. Sentimentul e passé. Oricât de bun sau rău e filmul.
Oricât de autentică e sau nu punga de plastic a tatălui în care intră scenariul refuzat de către fiică.
Oricât de „META” ne-am prins că e.
Niciodată nu va fi destul. Pentru că filmul e, la urma urmei, teatru. Criticii vor să vadă oamenii morți, nu simulacre.
Oscar Papoutsanis târâie premiul din ce în ce mai greu. Decizia devine improbabilă, nu imposibilă.
*
Acum că ne-am întristat, sau mai degrabă i-am întristat pe alții cu părerile noastre rele și de rău, să ne abatem privirile asupra miracolului tinereții. Marty Supreme, un film de care era mare nevoie, căci bărbații uitaseră cum se fac de fapt lucrurile. Numit nu de puțini „deliciu”, filmul are o rețetă colosală. Se ia un băiat de douăzeci și trei de ani jucat de un actor de treizeci (căci unde s-ar putea pe acest pământ găsi un actor atât de tânăr?) și se introduce într-o narațiune unde devine tată-n devenire, geniu sportiv, antreprenor, scârțar, potlogar de potlogari, călător, datornic, pantofar și finalmente inamicul numărul unu al prietenilor săi, dușmanul mamei, deci bărbat! Bărbat adevărat. Traseul inițiatic al eroului e pavat cu cadavrele celor dragi și cu ambiții (numite de critică „țeluri”). Se adaugă două personaje feminine, cât de cât bi-dimensionale, destul ca să poată servi drept proptele ascensiunii micului Chalamet spre culmile tip platoul Bucegi ale succesului. Odată ce fierberea a început, adăugați muzică din belșug, într-atât încât să puteți, după dorință, să dați mai tare sau mai încet, în speranța că spectatorii vor sări de, prin, între și pe scaune, treziți din somnul de veci al hipnozei. O tartă cum nu s-a mai făcut în Uncut Gems, o lecție de viață ca pe Antene, în fond, un film printre filme, căci despre asta este cinema-ul. Să-nvățăm sute de ani (din păcate până azi doar una) prin estetizare, ce înseamnă „așa nu”. Norocul poveștii că rămâne neterminată, cu băiatul încă nebărbățit, privind speriat la viitorul patern, cu benzinăria explodată și câinele pierdut. Oscar Papoutsanis împinge premiul mai departe pe holurile cinema-ului unde e interpelat de un actor fenomenal: domnul de afaceri canadian, ucigașul (allegedly) cu barca și simpatizantul expulzanților de migranți ne-americani. Dar asta e politică și în artă nu e loc de-așa ceva. Republicile bananiera au fost cândva. Acum e vremea de banana-bread.
(Iar pentru publicul temător, pe ecrane va apărea și „poponelul”, amintind de Ferdydurke, doar că al lui Timothée.)
(Și cine spune că-i un film despre umilință, n-a văzut probabil Tăntălăul și Gogomanul.)
*
În plin sezon ploios, Oscar Papoutsanis iese în fața cinemaului, adică în mall, lângă food-court. Vede rămășițele anului trecut. Nosferatu, Dracula… fumează niște tutun încălzit și observă posterul unui film portocaliu cu un amurg. Se-ntreabă dacă nu cumva e un răsărit. Indecis, ia un bilet la filmul Sinners îndesând în buzunar chiștocul și odată cu el miasma ce-i parvine. Nimerește însă sala greșită și stupoare! pe ecranul unui laptop rulează, în mijlocul scenei, un film despre America, dar de fapt despre umanitate, dar de fapt despre ecleziast. Tăietorii de lemne taie lemnele. Lemnele au fost acolo cu mult înainte de orice fel de concepție umană despre dialectică sau gravitație. Înainte chiar de personajul Arn Peeples, tradus ad libitum „A. N. Oștri”. Înainte chiar ca pădurile să fie defrișate și decimate de incendiile de vegetații, mistuitoarele rezultate ale propriilor noastre acțiuni pe-acest pământ. Filmul însă este un eșec. Critica știe că se-ncearcă în zadar emoționarea noastră până la lacrimi. Ne ștergem și privim la Oscar Papoutsanis care, împingând statueta, iese din sala de cinema lăsând în urmă filosofia circulară și urmele de speranțe de pe cerul însorit sub care, desigur, privind lumea ca o desfășurare infinită de forțe nu poți găsi calea către succes și nici măcar puterea de a critica. Oscar se proptește în premiu și-l mișcă milimetric aproape către următoarea proiecție. Doar-doar va găsi ceva acțiune, ceva plot.
*
Filmul pierdut poate fi deodată regăsit! E esențial și ține de I Ching. O lebădă șchioapă va cânta mereu fals. Râul va fugi de sub gâscă. Filmul Sinners va fi despre „propagandă”. Așa s-a scris, așa s-a decretat. Zeii bestsellerului internațional au vorbit, vocile lor nu s-au auzit atât de clar. O fi fost transmis pe unde medii, s-o fi dat cu frecvența de pământ. Cert e că pe Oscar l-a furat peisajul. A vrut la-nceput să înțeleagă totul în cheie istorică. Și-a dat seama că după luni de zile în care a lucrat cu Kabala, din arborele sefirotic lipseau câteva crengi. Abătut, a vrut să recontextualizeze întâlnirea cu filmul folosindu-se de critica locală. Pe un scaun micuț, undeva în primul rând, a regăsit mustăcind și luându-și notițe un student, sau mai degrabă un profesor, în funcție de publicul care-l citea, ba în mijlocul unei lucrături, ba în buza unui rezultat, ghilotinând pelicula în vederea formării unor tăieturi de montaj, menite să arate tembelitudinea și năsărâmbia obiectuală a cinemaului. Trăgând cu ochiul la paginile împrăștiate în poala sa, Oscar observă câteva sublinieri relevante. Una din ele, încadrată într-un dreptunghi cu margini duble, spunea: „despre asta nu scriu căci risc să fiu rasist.” Oscar se dădu în spate, simțind voyeurismul cum se înfiripă. Se calmă și, privind la premiul pe care-l lăsase în marginea culoarului lateral ca pe un paznic sobru și metalizat, zâmbi. Filmul începea. Un film despre (/əˈledʒ.ɪd.li/) urmașul lui Robert Johnson și încercarea unei comunități de a pune bazele unui Hub Cultural într-un hambar cumpărat de la un (/əˈledʒ.ɪd.li/) nereprezentant al Klanului Ku-Klux, la final prezentat drept DRAGON, balaur pe care iată, conform mitului (că tot ne place să le pomenim), bunul om credincios și cu frică de Dumnezeu îl va stârpi. Bunul om jucat de actorul bun care joacă bine gemeni, care cu slava și puterea și susținerea spirituală dar și fizică a prietenilor săi se bate cu vampirii albi migratori, într-o metaforă frumoasă dar și concretă a anilor `30 (1932 mai precis), a Deltei Mississippiului (scris corect), dar și a Americii năpădite de migranți veniți din toate colțurile, marginile, hăurile și vârfurile lumii în căutarea rostului dar și al exploatării (celorlalți). Filmul reușește să te amuze, să nu te lase să te iei în serios, să coregrafieze, să fie, deci, entertainment, dar nu divertisment! Nu. Nu divertisment de ultima speță ci film cu mesaj și execuție, cu actori și plot. Iar unde reușește foarte bine, ratează copleșitor. Unde bluesul aduce din trecut și viitor ca o gaură neagră muzica și spiritul umanității, contemporaneitatea spintecă și spulberă, denaturând ceva ce poate mai atent sonorizat ar fi primit premiul lui Oscar. Odată sfârșit însă, pe foile împrăștiate ale micului profesor nu se văd decât notițe, iar întrebarea fundamentală rămâne: când a avut timp să privească ecranul, dacă doar ce și-a ticluit doctoratul? Papoutsanis e fericit. A văzut că se poate să faci filme ambițioase, politice, dar nu demagogice.
*
Proaspăt ieșit din sală, cu obrajii roșii de emoție, Oscar Papoutsanis e interpelat de agenții de pază. Ceva e ciudat la ei. Uniformele lor sunt dubioase. Arată ca niște milițieni brazilieni. Într-un colț, trupul neînsuflețit al lui Gregor Samsa zace învelit cu un poster. Să-ncerce oare agenții să-i pună crima în cârcă? S-or fi prins că-i critic sub acoperire? Se dovedește că niciunul dintre ei n-a citit Venele Deschise ale Americii Latine. Nici măcar Oscar n-a putut. Cartea e de negăsit, iar varianta în limba engleză e mult prea scumpă (nu mai scumpă decât ediția românească de la anticariat, semn că specula se poate face în continuare). Agenții însă voiau o simplă atenție. Adică Oscar să fie atent la următorul film, căci el se referă nu doar la viața unui inginer-cercetător care, hăituit de jocurile privatizării, își vede aventura academică spulberată, ci la importanța arhivelor și a pasiunii omului de a umple golurile cu adevăr, suc și floricele. Sigur, filmul ar putea fi despre migrație, despre dictatura militară, poate chiar despre „nebunia și debandada” istorică de care țările din emisfera sudică a continentului american beneficiază. Ar putea fi o metaforă pentru felul în care, în ciuda vicisitudinilor, un membru amputat al societății poate funcționa în continuare, împotriva „legilor firii,” în încercarea de a se elibera de corpul muribund. Ar putea fi chiar și un film despre dragostea de cinema. Cine mai știe. Oscar s-a uitat, a dat din cap mulțumit, după care a plecat mai departe. Premiul din ce în ce mai greu creștea în holul cinemaului. Agenții de pază au încercat să-l mute în ghereta lor, doar că după câteva smuciri grandioase urmate de icnete pe măsură, au renunțat, pornind în căutarea unei noi atenții, unui nou om pe care să-l facă atent, măcar la posibilitatea de a se uita nu doar la ecran, dar și la mult prea declamata „imagine mișcată”.
*
Într-o sală în care Oscar se teme să intre se aud aplauze. Cronometrul de la intrare a ajuns la douăzeci și trei de minute. Mâinile oamenilor s-au tocit, au sărit din încheieturi, iar o bună parte din ei nici nu mai aplaudă propriu-zis. Șiroaie de sânge curg pe mocheta întunecată a cărei culoare devine din ce în ce mai închisă. Șnururi de sânge se împletesc din coatele bărbaților și ale femeilor într-o baltă imensă care în curând se va coagula. Cu toții au auzit vocea vie a unui copil mort, cu toții știu că în Palestina e genocid. Oscar vrea să știe cui îi sunt destinate aplauzele. Regizoarei care, proaspăt ieșită de pe băncile unei facultăți de prestigiu „revoluționează” cinema-ul? Poate ultimelor câteva minute în care publicul a văzut imagini cenzurate cu victimele vestului? Aplaudă criticii care n-au putut spune nimic rău, de teamă că va fi nevoie să explice că nu-s și ei, ca și tancurile, problema? Sunt poate aplauze adresate mamei lui Hanood? Oscar scoate telefonul și dă scroll. Câteva reclame la păcănele, două trei poze cu vreun cunoscut, în final șase poze cu membre pierdute. Lipsite complet de corp. Oscar se întreabă dacă făcând artă cu rămășițele umanității vom ajunge în inimile oamenilor. Răspunsul vine de undeva, doar că nu-l aude. Publicul aplaudă în continuare. Premiul așteaptă pe hol. (Oare n-ar fi fost filmul acesta cu adevărat genial dacă ore în șir, un generic cu numele tuturor victimelor s-ar fi desfășurat cu sunet „diegetic” de bombe și mitraliere, acompaniat de urletele celor care nu mai sunt? Lipsit de orice plot. O permanentă exploatare a celor ce nu se vor mai putea supăra.)
*
Oscar Papoutsanis adoarme. În fața ochilor săi se desfășoară o linie interminabilă, de grosimea unui fir de păr. Prin ea știe că va putea păși mai târziu către Paradis. Unii ar numi-o graniță, alții s-ar uita mai bine la felul în care uneori, din loc în loc, asemenea unei spectrograme, linia tresaltă. Din ceruri se aude vocea unui crainic vestind venirea anevoioasă a celui de Al Treilea Război Mondial. Vântul suflă o boare de nisip, moment în care e clar. Deșertul marocan e locul în care, neliniștit, Oscar visează. Același deșert în care zeci de copii, unii mai tineri, alții mai bătrâni, dansează, căci știm cu toții că „there’s only dance music in times of war.” Brusc, marșul walkiriilor se transformă într-o fugă în căutarea fiului rătăcitor. Dintre dune răsar ca niște flori explozii, iar ceata războinică se împuținează, știrbită de rămășițele unui război demult încetat. Gângăveli supărate răsună, văitându-se că moartea unui copil e inacceptabilă, că moartea câinelui său e o dovadă de cruzime împotriva celor visători. Să fie naivitatea cuiva care odinioară scria plin de entuziasm despre ce era bun, frumos, probabil adevărat? Naivitatea gâtuită de suflul puternic care-i umflă pieptul împotriva voinței, ținându-l deasupra celorlalți ca pe un zmeu, trenând vlăguit, interpunându-se între razele soarelui și solul uscat unde căutarea se transformă în rătăcire. Naivitatea cuiva blând care se înăsprește, care nu explică, dar care știe prea bine că dreptatea nu e a celor mulți, a celor obidiți, ci a celor care știu să nu zboare nici prea sus, nici prea jos. Oscar tresaltă, simțind că a călcat strâmb, iar în fața ochilor săi se deschide realitatea. S-a trezit în mijlocul unei explozii de pe urma căreia cineva s-a făcut nevăzut. Tot ce-a moștenit viitorul e pământul pârjolit și sunetul surd al muzicii sferelor care nu-ncetează, în ciuda dispariției oricărui ascultător. Muzică în eter, viață în infern. Sirât.
*
Oscar Papoutsanis împinge statueta pe scările rulante care însă urcă, iar odată cu ele, premiul se rostogolește (aproape) la nesfârșit, până când într-un final va cădea în brațele câștigătorului. Eliberat de corvoadă, personajul pe care l-am întâlnit într-un vis chimeric sau în somnul REM exclamă: „Am scăpat, cu fruntea plină de cucuiele de adormit mintea care-i oricum vai de capul ei, cu mizanscena făcută, coțcar, imberb și cu ochii scăpărători, într-un plonjeu dosnic către marea de personaje secundare formidabil de cărnoase, între care prietena pe care am lăsat-o gravidă, tembel fiind, într-o scriere fâșneață, fără greutate, prietenă care îmi dă delirul pe bani mulți, încercând să păstreze totuși o aparență superficială de stil personal, într-un context imaginar steampunk decadent (cum altfel), în care îmi asum o scară mai mică, ba chiar fac paradă cu ea, știind prea bine că ăsta este blockbusterul ideal pentru amurgul umanității, o mașinărie; monopostul lucios, mai poetic și mai emoționant, în perfecțiunea sa rece, decât orice scorneală afectivă demodată. Am scăpat,și odată cu mine, și acest sex appeal ușor decrepit – riduri, păr dezordonat, doar un început de burtică, o burtă de bere într-o mașină de familist, încleiată precar, într-o stare permanentă de cvasi-apocalipsă. Iar în urma mea n-au mai rămas decât câțiva oameni cu fețe și corpuri hărtănite, care populează tarlaua festivalieră de azi. Criticii.”
*
Ieșit din cinema, Oscar găsește pe pavajul din fața mallului o carte legată în piele. Este Etica Protestantă. În interior, pe pagina de gardă, sub titlu sunt scrise mărunt anumite detalii. Le reproducem fidel:
Bugonia …………………………………………………………………………………….. 55.000.000$
Frankenstein………………………………………………………………………………..120.000.000$
F1……………………………………………………………………………………….200/300.000.000$
Hamnet……………………………….………………………………………………………30.000.000$
Marty Supreme……………………………………………………………………………60/70.000.000$
One Battle After Another…………………..…………………………………………130/175.000.000$
The Secret Agent……………………………………..………………………………………5.000.000$
Sentimental Value…………………………………………..………………………………7/8.000.000$
Sinners…………………………………………………………………………………..90/100.000.000$
Train Dreams…………………………………………………………………………………10.000.000$
It Was Just an Accident……………………………………………………………………..10.000.000$
Sirât…………………………………………………………………………………………….11.000.000$
The Voice of Hind Rajab………………………………………….…….……………………5.000.000$
Premiul abia dacă-l lasă să plece. Greutatea lui e colosală. Noroc că i-au crescut două roți. Îl înclină cu ajutorul unei bare metalice pe care-o găsește pe trotuar, atașată de un cordon roșu, după care-l culcă nemulțumit pe bancheta din spate a unui taxiu, după care privește gânditor pe fereastră. Lungul drum spre casă. Lungul drum spre casă.
*
Ceva scâncește sub roțile mașinii. Oscar îl roagă pe șofer să oprească. Premiul murmură ceva, dar nu poate fi descifrat. Coboară. Amândoi privesc la bara din față a mașinii, pe care se distinge o singură picătură de sânge.
— E doar Președintele Statelor Unite ale Americii, spune liniștit șoferul.
— Dar, l-ați lovit. N-ar trebui să vă pară rău?
— Pe vremea marinarului îi călcam cu legea care ne-mpingea de la spate.
Oscar îl vede pe șofer și își aduce aminte de un film pe care l-a văzut cu ceva timp în urmă. Se făcea că, un tată de familie torționar se găsea torsionat într-o cutie de către foștii săi torționați. Aceștia din urmă, aflându-se însă în miezul unei dileme morale, nu se încumetă să ucidă sau să schingiuie răzbunător, ci se avântă, dezbătând, ce înseamnă să ucizi.
— Să ucizi? întreabă taximetristul nedumerit.
— Scuzați-mă, gândeam cu voce tare! Știți, cândva, și eu am umblat prin locuri de neumblat și am filmat lucruri de nespus. N-aveam nici aprobare. Și totuși, ce vom face? Să-l ducem la spital?
Șoferul mârâi câinește și scoțându-și proteza, căci era betegit de un picior, încercă să tragă afară de sub mașină sărmanul animal.
— Mi-a murdărit mașina. Cum o să mai ajungă mașina mea în Paradis?
Șoferul se urcă și întrebă coborând geamul:
— Veniți?
— Mai stau puțin.
Rămas într-un nor de praf, Oscar se aplecă și ridică animalul adormit. Din vârful dealului se vedea spitalul veterinar. Premiul înainta, odată cu taxiul pe străduțe, din ce în ce mai mic. Scăpase de povară. Porni mângâind blana caldă, ascultând din spate chelălăitul unei haite de șacali.
— A fost un accident. Un simplu accident.
*
Accent
Roland Barthes vorbește în Discurs Îndrăgostit despre cum a repeta „te iubesc” îl știrbește de sens. Realitatea pe care Barthes o trăia era una în care golul era permis și în care răul apăsa mai puțin frecvent și stupid pe butoanele binelui în încercarea de a îl opri. Era o realitate în care oricum prea-plinul devenea apăsător, dar nu e oare și prezentul atât de scăldat de multitudine (bună sau proastă) încât să amintești, să spui, să reiterezi și să reafirmi să fie la fel de necesar pe cât e să ponegrești, să distrugi și să hulești?
Există un dram de frumusețe până și în cele mai mari atrocități. Dramul de frumusețe e ceea ce supraviețuiește, ceea ce trebuie ținut în viață. Dramul de frumusețe va spune povestea mai departe, chiar dacă va fi povestea unei iubiri defuncte.
În lipsa dramului cu toții suntem morți, iar să mori înseamnă să ajungi într-un punct critic. Un punct din care, cel mult, iubirea celorlalți te poate face să te mai întorci.
*
Amintirile mă chinuiesc.
Amintirile mă răscolesc.
*
Nu mai insist.
