În bloc se aude la un moment dat o bufnitură sau atacul unei sonate de Beethoven la claviatură. S-a înțeles cât de inoportun. Totul e mare aici, te întrebi cum au încăput înăuntru lucrurile, instrumentele. De ce unii aud ce aud la ora 20,30 și de ce altcineva aude ce aude la 9 fără un sfert? Cu asta ne vom ocupa de acum în acest scenariu ciudat. Între orele 20 și 1 noaptea Anton se întoarce acasă. O îmbrățișează pe Octavia. Se repede la pian, febril, pian cu coadă mare, totuși nu îndrăznește mai mult de șapte-opt măsuri. E deja târziu. A fost o zi foarte bună. Își trântesc cuvintele de adorație, ei, el ei, și ea. Vor mânca din iepurele rumenit la cuptor cu pere. E iepurele lor narativ, iepure mare cu urechi foarte mari, cu patru jumătăți de pere, în cuptor neîncăpător, care dă frenetic paginile zilei. Luiza, Dinu Șalmandrian, Dinu Don, Rudi Fechet, Juli Pacea, Madi Carapali, Edi Marcovici au depus un proiect de antropologie urbană. Împreună. Betty Ciobanu, o știi de la 2 Mai, a depus Holul pass-partout, încercare de labirint în care nu te pierzi niciodată și ești mereu în afara lui, Rogoz cu Postpartium, bun, Savu Crețeanu vine cu Tulnicele de la Valea Irului, sursă de temperanță pentru armonicele celtice. Lipovan, nu s-a putut: a depus Somn la Minister. Practici de pescuit și nade în arealul dunărean. Ăsta-i nebun, nu ia nimic. A, Mihai. Mihai, îl știi. Mihai. Da, Mihai. Mihai are la „Activare culturală”. Așa… Toleranță și intoleranță la lactoni. Incluziuni și ingurgitări comunitare. Ha ha ha. La digitalii? Da, Codrin a depus Fidelio sunt ceilalți, transpunere la degetal, ăsta-i nebun, nu ia nimic. La „Rezidențe”, nu știu. La „Chimie?” A venit Rareș Bortnov cu: Celulele nonbinare. Încercare de apropiere. Dialog. Genuri. Generații. Subsperctive. Ha, se joacă Rareș, îl știi. A vrut să vadă cum trece birocrația un cuvânt cu două triplete de consoane. Cei care muncesc cel mai mult sunt cei mai săraci. Taci, zise ea. Apoi își trântesc din nou cuvinte de adorație.
— A sunat Paul Zaharia la ușă azi.
— Ce-a vrut?
— Să mă întrebe ce s-a auzit?
— Când?
— La 8 jumate.
— Așa…
— Și n-am știut ce să-i spun.
Paul Zaharia locuiește perete-n perete cu ei.
— V-am auzit și aseară, îi zise Paul Zaharia lui Anton în holul blocului. Vă aud mereu.
— Vai de mine.
— La 8 și jumătate. Lucram. Și n-a fost o surpriză rea deloc.
— Sunteți drăguț cu noi că nu ne dojeniți mai tare.
— Fiți liniștit, vă dau declarație scrisă. M-am temut să nu fi pățit dumneavoastră ceva sau Octavia, grațioasa dumneavoastră soție. Hai să mai vorbim și altă limbă decât mă-ta și tac-tu. Acum o să mă iertați dumnevoastră pe mine, scriu câte trei-patru ore pe seară, zilnic, mi se amestecă în cap tot felul de cuvinte și de figuri, dar un lucru știu sigur, era 8 și jumătate când a început să se audă o muzică îndelungă la dumneavoastră. Nu știu să vă spun ce era, un clasic, un modern, dar la 8 și jumătate a început, m-a scos un pic din ritm, pe urmă am simțit că-mi face bine, dar cam după un sfert de oră am început să mă iau cu mâinile de cap.
— Interesant ce-mi spuneți. O să avem mai multă grijă.
Peste 3 minute, Anton bate la ușa lui Paul Zaharia.
— M-ați îngrijorat. Spuneați și de o bufnitură.
— N-am spus de nicio bufnitură.
— Atacul sonatei de Beethoven v-a supărat…
— Nu știu dacă m-a supărat atacul sonatei de Beethoven, dar m-a supărat… nu, nu m-a supărat nimic.
— Deci nu v-a supărat nimic.
La minister, obiectele stau singure. Vălul Octaviei. Delicata doamnă tânără se învăluie și iese dimineața în stradă.
(va urma)
