MARȚI: Atacul sonatei II (foileton)

— N-aș spune că m-a supărat ceva, dar m-am neliniștit acum două seri. Într-adevăr am auzit o trosnitură, dar de unde știți?
— De la soția mea. Ați întrebat-o de o trosnitură.
— Am întrebat-o. Mi-a spus că v-a auzit pe dumneavoastră cântând la pian, atât. Deci cred că nici dumneavoastră n-ați auzit-o.
— Eu, la pian.
— Dumneavoastră da, la pian.
— Ați auzit trosnitura în timp ce cântam eu la pian?
— Vă aud în fiecare seară cântând la pian. Orice alt zgomot se separă foarte clar în mintea mea de pianul dumneavoastră și aveți dreptate, aveți dreptate, că nu știu să vă spun dacă am auzit trosnitura în timpul sonatei de Beethoven sau separat. Înainte sau după. Aveți dreptate, fir-ar să fie, stați să mă gândesc, da, da, m-ați încuiat aici. Dar putem reconstitui, nu? La ce oră ați ajuns acasă alaltăieri seară? La 8 și jumătate? Ce ați făcut? V-ați aruncat ca de obicei imediat la pian? Păi stați: că pe mine trebuie să mă întrebați. Eu când am auzit trosnitura? Când? Când am auzit-o? De aici pornim, deci lăsați-mă să răspund. Am auzit trosnitura la 8 și jumătate, vă spun sigur. Lucram. Și m-am uitat la ceas. Bine. Și dumneavoastră ce făceați? La cât ați ajuns acasă și ce ați făcut în prima clipă? Când intrați în casă, ce faceți primul lucru? Poate că o îmbrățișați pe grațioasa dumneavoastră soție. Sau vă aruncați direct la pian? Mie mi se pare că de obicei vă aruncați la pian, nu? Greșesc? Iertați-mă, vă fac deja un interogatoriu, îmi dau seama. Nu vă fac interogatoriu. Întreb pur și simplu — de ce vă întreb, în definitiv de ce vă întreb — vă întreb întâi pentru că sunt un om curios și pentru că nu-mi place să las lucrurile să curgă așa.
— Așa cum, domnule Zaharia? îl întrerupe Anton.
— Meseria mea e mai exactă decât sunteți tentat să credeți.
— Știu, domnule Zaharia. V-am citit cărțile de poezie. Nu sunt naiv să nu știu că poezia înseamnă precizie. Dar văd că între timp ați devenit și biograful meu personal.
— E posibil să fi devenit cum spuneți, dar fără niciun gând. Acum, însă, acceptați că soțul unei femei atât de frumoase nu poate să nu aibă un biograf personal, spuse Zaharia cu delicata precizie a unei înflăcărări care a știut să se domolească la timp.
Acum e rândul lui Anton să surâdă, gândindu-se la orele de singurătate ale Octaviei și la pasul ei reflexiv și avântat pe străzile orașului București:
— Iar mă îngrijorați. Dar poate că n-ați fi singurul în privința asta. Ei, mă prefac. În schimb trebuie să vă spun direct că nu puteți să fiți biograful meu personal cât timp nu știți să-mi spuneți dacă m-ați auzit cântând la pian un clasic sau un modern. Că așa v-ați lăudat adineaori.
— Păi nu era vorba de Beethoven? Și, continuă Zaharia cu același zâmbet, dar oleacă grețos, să nu-mi spuneți că v-ați decis dacă Beethoven e clasic sau modern.
— Domnule Zaharia, eu nu m-am decis. Dar dumneavoastră nu erați nici măcar în situația să nu decideți. Apropo, ce-ați decis, trosnitura venea din apartamentul meu?
— N-am spus asta. Eu am întrebat-o pe soția dumneavoastră dacă a auzit o trosnitură. Fiți liniștit, n-a omorât nimeni pe nimeni, zise Paul Zaharia.
— Cum puteți fi sigur?
— Am auzit ceva, nu înseamnă nimic, asta-i tot.
— Cum să nu însemne, domnule Zaharia, cum să nu însemne nimic? Lăsăm lucrurile să curgă așa…?
— Eu am auzit trosnitura, dumneavoastră pare că nu, și dacă n-ați auzit-o nu văd motivul îngrijorării.
— Erați îngrijorat și nu mai sunteți?
— Asta vă îngrijorează?
— Și asta.
— A, ne-am lămurit atunci. Suntem doi oameni atenți.

Ce n-ar fi onest până aici? N-ar fi onest să se fi întâmplat ceva violent, vezi trosnitura puternică, și să nu știm deja ce. E inserat ceva misterios în text, vezi suspiciunea unei agresiuni, și asta nu e onest. Într-adevăr, cuvântul ciudat nu se sfiește să apară în chiar primele rânduri, și ce înseamnă ciudat, ce poate fi ciudat pe lumea asta? Ciudat nu poate fi decât ori un lucru ascuns și nerevelat care știm că rămâne ascuns, ori un lucru ascuns și nerevelat care va fi scos din ascunzătoare, dar numai după ce ne va fi îngrozit cu îndelunga operație isterică a ascunderii lui. În fine, ne-am putea iluziona că numim ciudat un lucru care se petrece accidental și produce, în mod obligatoriu, o sumă de consecințe care împrumută din violența accidentului prim, deci ciudată aici este însăși violența arbitrariului — care deschide și redeschide la infinit același joc al ascunsului rezistent. Un vorbitor onest nu ascunde nimic. Scopul oricărui vorbitor este să urmeze propoziții adevărate mereu. Și dacă spui că s-a întâmplat ceva ciudat, nu mai urmează propoziții adevărate, pentru că ciudat nu e ceva adevărat, e ceva fundamental neadevărat, e o minciună, adică un accident, o cauză care ne rămâne ascunsă multă vreme, și care nici nu este o cauză, sau ne rămâne ascunsă mereu, sau odată dezvăluită nu ne arată altceva decât rațiunea ei suficientă de a fi o cauză. Și nu există nicio rațiune suficientă a vreunei cauze de a se ascunde. Dacă niciuna, atunci singura rațiune a oricărei ascunderi e arbitrariul complet, ficțiunea, o mai numim și moartea. Ce sunt senzaționalul, scenariile ciudate, teroarea obiectului ascuns, căutarea limanului, trecerea, poveștile de dragoste, erosul, visul penetrațiilor, patima trecerii pe la sfincși, în fine, negăsirea, găsirea, dacă nu agreabilul, senzaționalul și inepuizabilul kitsch al jocului sinistru. E alibiul oricărui jaf de sentimentalitate. Cu așa ceva se scrie literatura de înjosire, agreabilă.
Și atunci de ce spunem scenariu ciudat? Domnule, acum mai poate fi și câte ceva ciudat într-un scenariu. Nu poți să scrii numai literatură înaltă, cum de altfel se scrie tot timpul.
Deci aduceți-vă aminte, avem de-a face cu un scenariu ciudat. Scrie în text la început că s-a auzit o trosnitură. E ciudat. S-a auzit o trosnitură. Ce-i drept, s-a auzit și atacul sonatei de Beethoven, amândouă inoportune. Inoportun e un cuvânt politic. Ce e ciudat aici e că s-a auzit o trosnitură. Lumea era compusă așa: domnul Paul Zaharia scria, domnul Mingote de la etajul superior mai deschidea frigiderul, mai se uita, mai tăia fructe, nu știa ce să facă și avea puțină anxietate. Octavia nu știm ce făcea în apartament înainte de venirea lui Anton care odată intrat nu știm dacă se și repede la pian. E prețios ce știm, vezi Paul Zaharia și Mingote. Ce nu știm despre celelalte personaje e și asta foarte prețios, e prețios că nu știm, e misterios. Cu asta se face literatura bună. Invers. Cu asta se face literatura proastă. Sunt lucruri prețioase pe care le știm, și lucruri pe care nu le știm, deci le știm. Ce știm: Paul Zaharia mărturisește că aude o trosnitură la 8 jumate. Ciudat. Anton intră pe ușă la 8 jumate, Octavia îl așteaptă pe un scaun lângă pian, cu capul învăluit în voaluri. Nu i se vede chipul. Anton se așază la pian și îi cântă soției. Asta se întâmplă în fiecare zi? Pe Anton îl așteaptă nevasta cu chipul învăluit? Da, în fiecare zi. Pentru Anton rațiunea căsătoriei este acest moment al zilei în care el vine acasă și îi cântă nevestei fără chip o sonată de Beethoven, attaca. Cu un sfert de oră înainte să ajungă Anton acasă, Octavia începe să își învăluie chipul, se pregătește. E un procedeu complicat. La prima fâșie își vede încă chipul, la a doua e încă o ființă omenească, iar la al treilea strat începe femininul, străinătatea. Apoi poziția ei lângă pian, cu spatele drept, pe un scaun fără spătar. Începe să-și simtă trupul zeiesc. Chiar și așa, fără să-și mai vadă chipul, fără să mai vadă nimic, Octavia se studiază în oglindă, se uită la ea. Vecinul Mingote spune că a auzit trosnitura la 9 fără un sfert. Ciudat este că Paul Zaharia aude la 8 jumate și Mingote la 9 fără un sfert. Nu s-au auzit două trosnituri, s-a auzit una. De ce unul aude trosnitura la 8 jumate și celălalt la nouă fără un sfert, se pune întrebarea.
Ăștia au animozități intelectuale. Toți sunt agitați, așa.

— Dragă Anton, uitați ce vă propun. Să facem o reconstituire. Eu mâine stau cu ochii pe dumneavoastră și trag cu urechea. Când veniți, când intrați, când atacați sonata de Beethoven. Dup-aia vedem ce zice Mingote.
— Faceți tot ce doriți, domnule Paul Zaharia, din partea mea putem să punem între apartamentele noastre un perete de sticlă.

Delicata doamnă tânără se învăluie și iese dimineața în stradă.

(va urma)

Atacul sonatei, partea I, aici.

Share Button

Leave a Reply