* extrase *
1 iunie 1997
Un triplu-concert pentru pian, vioară și violoncel bazat pe ideea de Concert-Passion, în care ariile vor fi asignate fiecărei corzi (SATB=I.II.III.IV.), arii pe câte o singură coardă. Structura va conține ansambluri, corale (în microtonii la orchestră), arii, recitative secco, arioso, duete, terțete. Pianul va avea rolul de EvangeLiszt.
4 iunie 1997
Azi pleacă Valentina la Berlin, iar de dimineață am observat că lui Eugen i-a răsărit un dinte de jos. Primul dinte!
Pentru oratoriul „Rana” trebuie gândită o dramaturgie și o melodică unitară. Gestica sonoră contează iarăși foarte mult. De dezvoltat o metodă de analiză a gesturilor muzicale în esența lor.
A fost Burwik în București și m-am văzut cu el ieri și alaltăieri. E interesat de „Melancolii” și de operă.
Imaginarul sonor se exteriorizează prin gesturi muzicale. O definiție carteziană a gestului nu se poate imagina, și asta din mai multe motive. Un echivalent al gestului poate fi găsit în conceptul de enunț (enoncé) al lui Foucault din Archeologie du savoir.
Gestul muzical este o entitate ce aduce în prim-plan spațialitatea temporală. El nu se confundă cu conturul, căci pot exista gesturi fără contur, nu se confundă nici cu prezența, căci pot exista gesturi ale absenței. Un gest muzical apare în special, dar nu e obligatoriu, la intersecție. El are atunci un caracter articulant, definind așadar o legătură între două procese muzicale.
Gestul muzical apare la orice nivel al operei muzicale. El nu constituie numai un element al macro-formei, ci este omniprezent în cadrul formei la orice nivel (macro, mediu, micro).
Caracteristica sa principală este pregnanța. Ființa sa este hrănită de pregnanță. Gestul este o exteriorizare a imaginii poetice esențiale.
Scriitura pentru coarde se învață din simfoniile V și VI de Sibelius.
În oratoriu, de introdus spre final o culminație de tip „auroră boreală”, iar culminația să se facă printr-o alternare de acorduri a două serii diferite: pe de o parte seria trisoanelor majore, minore, cu septimă, pe de alta seria clusterelor, pachetelor paralele (mixturi), acorduri adăugate, poliacorduri, acorduri parazit (vezi coralul din Dumnezeule, cum îți înțeleg ceasul, pe versuri de Rilke).
10 iunie 1997
În compoziţie e foarte important să nu trişezi. Dar ce înseamnă „a nu trişa”? A nu ataca direct şi în profunzime problematicile melodică şi armonică. „A trişa” înseamnă în zilele noastre „a gândi numai generalul”, efectul global, ceea ce duce la nepăsarea faţă de detaliu. „A trişa” mai înseamnă şi a nu gândi pe verticală (armonia, acordurile), ci numai pe orizontală (desfăşurarea lineară). A ataca problematica verticalității și a melodiei înseamnă a reveni la muzică și a renunța la aparență muzicală, la „sub-muzică”, cum spune Stroe despre unele lucrări.
[…]
12 iunie 1997
Repetiție la Filarmonică, pentru concertul de pe 14 iunie, dirijat de Aurelian. Prima audiție a Simfoniei a III-a „Capriccio classico”. Interpreții din Filarmonică sunt într-adevăr foarte buni și receptivi. Asta mă mulțumește.
15 iunie 1997
Ieri seară la Ateneu am avut mare succes cu Simfonia a III-a. Aurelian a dirijat-o excelent, iar instrumentiștii au cântat la un nivel foarte ridicat, chiar cu plăcere. În sală au fost prezenți și familia Buciu, familia Pașcu, Marina Hasnaș și Kathrin Biegger, studenții mei. M-a felicitat multă lume și chiar și eu însumi am fost mulțumit de simfonie, cu excepția câtorva locuri, unde se impun câteva corecții la orchestrație (ceva octavizări sau dublaje).
[…]
21 iunie 1997
Modul de prezentare – grafică şi muzicală – al oratoriului RANA (Die Wunde) – ar putea fi următorul: fiecare număr să poarte un nume (primul „Die Wunde” sau „Sein zum Tode”), însoţit de unul sau mai multe motto-uri. Unul din aceste motto-uri ar putea fi şi poezia lui Sorescu despre moarte, intitulată Scribul.
O altă parte, Schreisein, în care, pe un fundal de acorduri la corzi (poate o transcriere instrumentală a părţii a III-a, concepută numai pentru cor a cappella la 8 voci, plus un „Urlător”), se grefează câteva răcnete bine alese şi, evident, bine interpretate.
Arhitectura unei „fraze” muzicale proprii, pe care voi încerca s-o aplic în câteva piese:
- spasm (strigăt, ascensiune, rapid, forte, timbral)
- melodie (ciudată, expresie rănită, amoroso, poate chiar microtonală la cadenţe)
- armonie
- efect (timbral, plăcut, inedit, sonoritate interesantă, căutată)
Această sintaxă a frazei se va repeta cu acelaşi conţinut, dar variat: uneori se va extinde primul termen, alteori cel de-al doilea etc., de fiecare dată, însă, proporţiile unui termen – din cei patru numiţi – vor varia. O tehnică variaţională alternativă în microstructură.
[…]
15 iulie 1997
Aproape ne-am mutat în blocul de pe strada Lăstărișului. Mai avem foarte puțin și ne mutăm cu totul. Mâine voi pleca patru zile în Ungaria, la seminarul Bartók de la Szombathely, unde sunt invitat într-un proiect, „Musica danubiana” al SIMC.
16 iulie 1997
Azi-noapte mi-a venit o idee pentru un fel de „lied” pentru soprană și pian: un ostinato izoritmic, care să înceapă cu o structură de efecte repetate și să sfârșească cu o melodie. Efectele vor fi folosite pe rând, și împrumutate, între voce și pian. Ca un fel de „găsire a acordului potrivit” pentru o combinație fonematică a vocii. Sinteză sonoră în direct.
17 iulie 1997, Budapesta, ora 5.55
Sunt în trenul de Szombathely, în gara Deli din Budapesta. Am plecat ieri din București la 16.30, cu Dacia Express, iar vecini de compartiment mi-au fost Cristina și Valentina Năstasă. Se duceau la Milano pentru a cânta într-o orchestră pusă cap la cap de un impresar italian. Mi-a părut bine să-i revăd și să stăm de vorbă pe îndelete. Colegi de compartiment am avut doi suedezi machitori, dar simpatici. În Budapesta am sosit mai devreme cu 25 de minute. Deși eram hotărât să nu mai schimb gara, am făcut-o, pe de o parte din lipsă de preocupare (trebuia să aștept trei ore în gara Keleti), iar pe de alta dintr-o temere că biletul pe care l-am luat nu avea menționat pe el ruta Sopron și Gyor, ci Szekesfehervar, ruta accesibilă numai din Deli. Cum la informații nimeni nu prea știa vreo altă limbă în afară de maghiara, atunci am considerat mai înțelept să plec spre Deli, de unde am luat un tren spre Szombathely.
Din câte am observat, Budapesta este un oraș foarte civilizat, incluzând în această etichetă deopotrivă curățenia, designul, informația, oamenii, vestimentația, legăturile transportului în comun între punctele strategice ale orașului.
Am uitat un lucru: ieri, după ce-am ieșit din ploaia de la Brașov, spre Sighișoara, am văzut un curcubeu splendid, un arc enorm care, la un moment dat, a fost dublat în culori pastelate de un alt curcubeu, mai mare, ceea ce oferea un contrast important și totodată susținea percepția celui dintâi, accentuându-l cu acuitate. Toate culorile spectrului se răsfirau și se împleteau minunat, iar trăirea se scălda la modul aproape fizic într-o fericire luminoasă.
[…]
18 iulie 1997, Szombathely
Când am ajuns la Szombathely, ieri, am luat un taxi. M-a cam jecmănit, dar noroc că am avut bani, căci fusesem inspirat și schimbasem 100 de șilingi austrieci în gara din Budapesta. Hotelul Liget, unde stau, e un fel de clădire-vagon cu un singur nivel. Camera nr. 23 era rezervată pentru mine și astfel am putut să mă spăl, să mă rad și să mă îmbrac ceva mai bine (cu pantalonii și unul din tricourile pe care mi le-a adus Valentina de la Berlin). Apoi am plecat spre Pavel Agoston Kollegium, sediul festivalului Bartók. L-am găsit cu greu, orbecăind pe strada Gagarin, apoi am ajuns la un pod și alte străduțe. În fine, ajuns acolo, am observat că nu prea știa nimeni vreo limbă străină, așa că m-am făcut înțeles prin gesturi, arătându-le faxul de la Jozsef Sari. Mi-au spus ca Sari nu vine, fiind în Germania și mi-au dat un pachețel de informații (nu prea detaliate). Uitându-mă pe afișele de la intrare am văzut că sunt aici Kurtág și Ferneyhough. Am intrat în vorbă cu câțiva băieți care stăteau în hol și care, mi-au spus, erau înscriși la cursul de compoziție al lui Ferneyhough: Neville Hall, un neo-zeelandez, italianul Carlo Carcano (ras în cap și cu barbișon) și un austriac, al cărui nume nu l-am reținut. De altfel, am reținut numele celor doi pentru că se uitau fiecare pe partiturile celuilalt și aveau numele scrise pe partituri. M-am uitat și eu și m-am îngrozit. Arătau la fel! Grafia era specifică „new complexity”, de parcă ar fi fost scrise de Ferneyhough.
La 11.30 era anunțat un curs de CSound și Klangpilot susținut de Johannes Kretz, colegul meu de la Viena, la clasa lui Burt. Am fost acolo, am vorbit cu Kretz înainte de curs, apoi am asistat și la prezentare (Klangpilot e un superprogram – mediu de programare – pentru CSound, creat de Kretz însuși), de față fiind și Ferneyhough. În timp ce Kretz vorbea, m-am uitat pe câteva compoziții de-ale lui F., publicate la Peters, care erau pe masă, la vedere. Partitura cea mai umplută de semne grafice pe care am văzut-o până în momentul de față este Études transcendentales. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, nu se poate spune că este lipsită de un farmec suprarealist și pictural (se poate vorbi chiar de „farmecul imposibilității”, ca să-l citez pe Messiaen). Chiar și ideile din partitură depun mărturie asupra unor lucruri auzite, dar mult prea puțin speculate muzical.
După curs am plecat spre centrul orașului pentru a mă plimba și a schimba niște bani. Din Fö-tér l-am sunat pe Ali Racz, care tocmai venise din Germania. M-a invitat la el și apoi, pe la 15.30, am plecat spre centru, la poștă, de unde am sunat-o pe Valentina. Ali mi-a arătat apoi unde este școala de muzică Bela Bartók, a cărei sală este cuplată cu vechea sinagogă reconstruită. Când m-am întors la Centrul Cultural, conferința lui Zoltan Jenei se terminase, am mai stat de vorbă vreo 10 minute cu Kretz, după care m-am întors la hotel, am făcut un duș bun și m-am odihnit până pe la ora 18.
La orele 20 am ajuns la Ali, unde am mâncat și am tot vorbit vrute și nevrute. Afară începuse o furtună de vară, dar când am plecat de la el vântul și ploaia se potoliseră, iar aerul era de-a dreptul încântător, la fel ca și păsările, care sunt de o mare varietate aici, la Szombathely.
[…]
20 iulie 1997
În acest moment sunt în Intercity de la Szombathely spre Budapest Keleti și mă simt foarte bine. E o ambianță plăcută, civilizată, cu aer condiționat. A trebuit să-mi cumpăr din gară un loc de 250 de forinți, dar merită. N-am mai așteptat până la ora 14, ci am plecat imediat după micul-dejun, pe jos până la gară. Vremea este frumoasă, așa încât am putut să mă bucur de cântecul păsărilor și de aerul bun de respirat al orașului.
Despre concertul de ieri seară nu se pot spune prea multe. Piesele cele mai bune au fost de departe cele ale lui Lou Harrison (un concert pentru vioară și patru grupe de percuție, excelentă lucrare – una dintre grupele de percuție are un violoncel proptit între două scaune și se cântă cu baghete de fetru pe porțiunea dintre căluș și cordar, efectul e miraculos, sunând a gamelan balinez) și Persephassa de Xenakis. În concert auzită, lucrarea lui Xenakis face o impresie grozavă, de o forță înspăimântătoare, dată de așezarea în cerc a grupelor de percuție, în jurul publicului, tobe ce încep să realizeze un cerc de sunete rotitor ce se accelerează flamboiant. Uluitor efect! Parcă te ridică în sus cu un motor nevăzut.
Lucrarea de 35 de minute a lui Ph. Lierdeman, un tip mai mare decât mine cu vreo doi ani, care cică a studiat cu Ferneyhough la San Diego, lăsând la o parte aroganța autorului său, este o piesă modestă, tributară repetitivilor americani.
Ceea ce îmi lipsește încă este o consecvență de gândire, o urmărire tenace a gândului până în consecințele sale ultime, o esență, în fond, de natură beethoveniană. Tipul de îmbinare pe care-l stăpânesc foarte bine este cel spontan, săritura de la una la alta pe baza unor conexiuni inedite, surprinzătoare, ceea ce dă un mers zigzagat și nu o linie continuă suitoare. Mozart are acest tip de salt mental, pe când Beethoven gândește linear, din aproape în aproape.
- dimensiunile mici pot deschide adâncimi, dar nu le pot cerceta, aprofunda, dezvolta.
- sisteme paralele, nu moarte!
Muzica, precum politica, nu se compune din sisteme istorice moarte. Moarte sunt doar schemele, nu și esența vie a fiecărui sistem. Prejudecata istorismului, a unei „evoluții” este complet falsă. Mai degrabă, se pot înfățișa ca sisteme paralele care apar în prim-plan, apoi se ocultează o vreme, pentru a reapărea în istoria muzicii sub alte forme. Astfel, barocul, clasicismul, romantismul nu sunt consecutive și marcate evolutiv, ci sunt paralele, comunicând prin hibridizări și mutații.
Se poate adopta o grafică muzicală diferită, în funcție de adâncimea și suprafața (mărimea) sondajului, a forării muzicale.
Principiu: orice se scrie să se audă. A se scrie numai ceea ce se aude. Ideea de partitură virtuală acționează numai vizual.
Măsura ca unitate (metrul) trebuie regândită. Ideea lui Ferneyhough, cea cu metrul irațional, ceea ce naște monștri ca 2/5 sau 4/7, trebuie analizată în amănunt și se poate opri din ea ceea ce este cu adevărat revoluționar: iraționalitatea ce se transformă în hiperrațiune.
Ideea care mi-a venit de la cursurile lui Kurtág: înainte de începerea unei piese, să existe o specificație a compozitorului care să cuprindă informații tehnice (semnificația unor semne, cum se cântă diferite lucruri, explicații) și indicații de interpretare (citate cu bibliografie pentru fiecare element sau sonoritate ce va trebui redată, descrierea în cuvinte a zonei mentale, asociații de idei).
O muzică absurdă, scrisă în cheia Fa pentru flaut (tot ce nu poate face flautul să fie scris în această muzică) și în microtonii pentru pian. Asta ar fi cu adevărat musica negativa de care vorbea Henze vizavi de muzica lui Lachenmann.
21 iulie 1997
În Budapesta am stat cinci ore, timp în care m-am plimbat până în centru (Váci-tér) și am admirat transformările realizate de primărie în cinci ani. În 1991, când am ajuns pentru prima oară în Budapesta, se mai simțea izul comunismului, dar acum aproape că a dispărut. Arhitectura e admirabilă, la fel și felul în care știu ungurii să-și organizeze materialul.
După o noapte petrecută la vagonul de dormit (m-a costat 20 de mărci și 50.000 lei la „naș”), am sosit în Bucureștiul sordid al Gării de Nord: mizerie, aurolaci, neorânduială, mârlănie.
[…]
Text inedit apărut, în variantă completă, în INFINITEZIMAL 11 ardor (2018)
Citește partea I
Citește partea a II-a
