de simona popescu
Cum se umple Lumea la loc
Abia începuseră cursurile, în anul I, cînd m-a căutat Marius, care intrase la Istorie şi era, şi el, căminist la Grozăveşti, ca şi mine, să mă întrebe dacă nu vreau să mergem la Junimea, la cenaclul lui Croh. Scriam amîndoi poezii şi veniserăm în Bucureşti pentru Cenaclul de Luni, unde citiserăm cu un an în urmă, ca liceeni. Cu puţin înainte să dăm noi examenul se desfiinţase cenaclul. Eu fusesem o singură dată, adusă de prietenii mei (Marius, Andrei şi Caius). Ne-am luat bilete de tren şi ne-am pornit toţi patru la drum doar pentru asta, ca să citesc eu poezie. Nu-mi venise să cred ochilor ce-am găsit acolo. Woodstock de cameră pentru poeţi! O sală plină ochi de băieţi şi fete, frumoşi, hippioţi, în loc de muzică se asculta poezie. Poezie ca lumea, nu leşinături, nu ambrozia&nectarul liliric. Nu traforajul conceptual-impersonal care se asorta, ca un gablonţ, Impersonalismului general, totalitar şi dictatorial şi falimentar. Aşa. Mă lăudaseră hippioţii ăia pentru nişte poezele scrise la 16 ani pe care eu nu dădeam doi bani, le-am şi uitat, le-am pierdut. (Nu mică mi-a fost mirarea cînd, după mulţi ani, pe una dintre ele, Dumnezoaica, am regăsit-o într-o antologie, publicată fără ştirea mea.)
Nu trecuse nici jumătate de an de cînd citisem pentru fete şi băieţi Dumnezoaica şi, iată, se desfiinţase Cenaclul de Luni! Păi nu pentru asta veniserăm, eu şi Marius, la Bucureşti? Dar lasă, bine măcar că rămăsese cenaclul lui Croh. N-am mai dat de atmosfera aia de flower-power, dar erau acolo oameni mişto, mulţi veniţi chiar de la Cenaclul de Luni. Poate chiar era mai bine aşa, fără atmosferă, fără mondenităţi, fără fumuri (doar fum, că se fuma pe rupte). Vreo 20 de oameni în jurul unei mese lungi de lemn, ascultînd pe cineva de-al lor citind de-ale lui. Aici l-am reîntîlnit pe Bogdan, unul dintre băieţii care vorbiseră frumos despre mine, despre poezia aia, Dumnezoaica. După cîteva luni mi-a propus să ne sărbătorim zilele împreună, în micuţul lui apartament de pe Ion Maiorescu – zilele noastre veneau una după alta, 10 şi 11 martie –, să ne punem prietenii la un loc. Ce de lume s-a adunat! Tineri prozatori şi poeţi, pictorul Ion (Dumitriu), Mirela, soţia lui, profă de pian, Mircea (Nedelciu), George (Crăciun) şi Mana, Leo (Şerban), Ioana (Pîrvulescu), Mircea (Cărtărescu) şi Cristina, Magda (Cârneci), poate Cristian (Moraru) şi Camelia, poate Florin (Iaru), poate Dorin (Tudoran) şi Cora (sau nu, ei au fost în alt an, cînd Dorin era deja urmărit), Andrei (Bodiu), Marius (Oprea), Caius (Dobrescu), Sandu (Ardelean) şi care or mai fi fost dintre colegii de an, prieteni. Ai mei, mai tineri cu 10 ani ca ai lui Bogdan, admiratori ai lor, viitori scriitori ei înşişi. Bucătăria era pentru politică. Ce tîmpenie să aud azi că vorbeau oamenii în şoaptă despre Ceaşcă&co. Dormitorul, pentru discuţiile despre literatură. La mijloc, dansatorii. Balconul, plin şi el cu fumători, deşi puteau să fumeze şi în casă. Treceam de colo-colo, „comunităţile” se tot schimbau. Ce de oameni faini! Cam aşa îmi imaginam (şi-mi imaginez) eu Paradisul. Parcă eram în Antonioni. Ba nu, că acolo se vorbeşte puţin! Parcă eram într-un film de Woody Allen. Ba nu, că acolo se vorbeşte prea mult! Nu existau filme cu unii ca noi. Ce păcat! Un amestec de Antonioni şi Fellini şi Bergman şi Woody Allen şi Paradjanov şi Tarkovski şi Kurosawa şi Truffaut şi Godard şi Wim Wenders şi Jarmusch şi mulţi alţii la un loc.
Prietenia era pasiunea noastră
„Aş spune că prietenia este pasiunea noastră argentiniană”, citisem că ar fi spus Borges. Prietenia era pasiunea noastră românească. În liceu i-am cunoscut pe Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) şi Caius (Dobrescu). Primii doi erau colegii mei de clasă, Caius a venit un an mai tîrziu, de dragul nostru, la liceul de filologie – care nu era cotat ca fiind o grozăvenie, dar, pentru cei care vroiau sa dea la Litere, nu era loc mai bun. Citeai de stingeai liniştit, nu te frecau profii la cap cu altele, erau omenoşi, vedeau că nu sîntem loaze. Ne-am împrietenit toţi trei mai tare la un Cenaclu din Braşov, se numea Cenaclul 19. I-am întîlnit acolo pe Sandu (Alexandru Muşina) şi pe George (Gheorghe Crăciun). Ne-au băgat în cap că ar fi ceva de noi, că avem o forţă împreună atît de mare că am putea… schimba faţa literaturii (ziceau asta şi rîdeau). Nu ne interesa să schimbăm faţa literaturii. Forţa noastră, cînd eram împreună, era atît de mare că schimbam lumea. Era o lume – lumea noastră – grozavă! Fără timp şi fără spaţii! Vorbeam, citeam şi scriam unul pentru altul. Ne-a trecut prin cap să facem o formaţie de muzichie, un jazz band, la mişto, să schelălăim şi să mieunăm şi guturalizăm şi să improvizăm în fel şi chip (inclusiv versuri, un fel de daniilharmsisme, mai ţin minte doar asta, spusă mieunat: „Un bătrîn se dă pe gheaţă/ suplu ca un fir de aţă”). Aveam şi-un nume pregătit: Jazzonia. Jazzy, jazzy, jazzy… Ni s-a alăturat, la un moment dat, şi Soso (Sorin Adam Matei). Apoi i-am cunoscut, la Litere, în Bucureşti, pe Feli şi Sandu. „Ai nevoie de prieteni pentru a fi mai obraznic, adică în mai mare măsură tu însuţi”, citisem în cartea lui Canetti care apăruse atunci. Împreună eram noi înşine, în mai mare măsură, pe-atunci.
Prietenii lui Bogdan, „optzeciştii”, veneau adesea pe la noi, nu aveau unde să se ducă, majoritatea îşi făcuseră deja familii, cu copii. Pe cîţiva îi vedeam săptămînal la Croh, la cenaclu. Totuşi, deşi deveniţi şi prietenii mei, era ceva ce ne despărţea. Poate felul în care se luau prea în serios, poate felul lor de a fi „maturi”, poate chiar literatura lor, care nu era destul de coborîtă în stradă, cum declarau ei, în strada aia românească, pustie, săracă – fără steluţe, celofane, zăpezi electrice, aer cu diamante, cum o vedeau ei în poeziile lor. Cu prietenii mei însă mă simţeam mai la largul meu, puteam să dau cu flit maturităţii – încă nu ştiam că polonezul Gombrowicz scrisese deja cum vedeam eu lucrurile, nu ştiam că Oliveira, personajul lui Cortazar, spusese: „Maturitatea, dacă exista aşa ceva, era, la urma urmelor, o ipocrizie”. Mă uitam la M., la C., la M., cu 10 ani mai mari, optzecişti sadea. Ei aveau voinţă, vroiau să ajungă… cineva. Noi nu vroiam să fim nimic, mai bine nu, „I would prefer not to”, vorba lui Bartleby. Cu Feli şi cu Sandu inventaserăm chiar hailasismul – un curent minimalist de supernişă. Hailasismul – de la „Hai, lasă…” (mai precis, de la „hai, las-o baltă”!). Hailasismul era atitudinea celui care renunţă, care nu-şi face iluzii, nici speranţe, care nu dă vreo şansă activismului de orice fel… Activismul? Bun pentru plevuşcă, pentru cei care împuşcă (banul, slujba)! Hailasismul? Exquis! Cine îşi permitea… luxul? Noi, pentru că noi nu aveam nimic şi ne purtam de parcă aveam totul (lumea era a noastră, căci era în mintea noastră). Ne-am propus să scriem împreună un decalog al hailasistului. Cînd să se lege ceva, unul dintre noi a spus cu infinită (auto)ironie: „Hai, lasă!”. Şi aşa a murit hailasismul.
Cu Caius şi cu Marius mă întîlneam săptămînal la cenaclu (marţi la Croh, vineri la Martin). Numai Andrei mai lipsea ca să fie complet grupul nostru din liceu. Andrei era student la Timişoara, îmi mai scria din cînd în cînd. Parcă erau nişte poezii de-ale lui, scrisorile. Ciudat cum simpla – simpla! – transcriere a unor imagini din lumea nenorocită în care trăiam avea atîta forţă… poetică – nu ştiu cum s-o numesc altfel: amărăciunea aia, senzaţia că eşti la capăt de lume, în afara timpului, irosirea, cantitatea aia colosală de inutilitate, oamenii amărîţi, toate mi se păreau luminate cumva de o mare frumuseţe, nu ştiu de unde şi cum, n-aş putea să explic. Pale fire. Asta era „forţa poetică”: senzaţia intensă de tristeţe şi strălucire, de melancolie şi de eternitate VIE, concretă, vizibilă în toate cele, senzaţia de emoţie difuză, răspîndită în plex. Poate era doar haloul empatiei, al deznădejdii care dădea sens lucrurilor. Sens… poetic. Iţindu-se cînd nimic nu mai are sens şi care, ciudat, te ţine în viaţă. Şi pe care-l găseai nu doar în cărţi, ci în zecile de detalii de zi cu zi. Poezia realităţii, despre care tot pomeneam atunci, asta era: să ştii cum să păstrezi haloul ăla parcă din altă lume, nu era nevoie nici de ornamente, de metafore, de nimic din arsenalul… stării de graţie. Simpla notaţie era de-ajuns. Astea erau penajul/apanajul celeilalte poezii – fictive. O literatură care să stîrnească ce e mai uman în tine, scriitor, în tine, cititor, în tine, om de pe-aici, lucid, neresemnat, melancolic şi plin de entuziasm (căci există şi un soi rar de entuziasm al celui fără şansă). Totul notat ca într-o scrisoare, cum spunea Frank O’Hara, care atîta ne plăcea. O’Hara cu scrisorile lui, noi cu-ale noastre. Fiecare cu, nu-i aşa?, realitatea lui – şi totuşi înţelegînd într-un mod atît de apropiat natura lucrurilor. Aş fi putut zice ca-ntr-o poezie de Robert Creely, Prietenii (o găsisem în antologia pe care prin liceu o purtam cu mine cum călugării, poate, Biblia): „Aş vrea să te ajut/ căci înţeleg ce/ doreşti să mă faci să/ înţeleg vorbindu-mi”. Asta era! Nu de asta scriam pentru ei? Nu de asta scriau pentru mine? Nu de asta scriam?
Cu Marius, Andrei, Caius, cu Feli, cu Sandu, eram ca-ntr-o carte. Şotron?
Ca-ntr-o carte…
Tineri intelectuali la Bucureşti, nu la Paris. Nu în exil, dar nici în largul lor. Replicile alea din Cortazar puteau fi ale noastre:
„Şi totuşi, spuse Gregorovius (spuse Feli) întînzindu-se, il faut tenter de vivre.
Voila, îşi zise Oliveira (îmi zisei eu). Încă o dovadă pe care mă voi feri s-o menţionez. Din milioane de versuri posibile, îl alege tocmai pe cel la care mă gîndisem acum zece minute. Asta-i ce lumea numeşte coincidenţă.”
„Mă rog, spuse Etienne (spuse Marius) cu voce somnoroasă, nu-i vorba că trebuie să încerci să trăieşti, căci viaţa ne este fatalmente dată. De multă vreme oamenii se întreabă dacă viaţa şi fiinţele vii nu sînt două lucruri distincte. Viaţa se trăieşte ea însăşi, ne place ori nu ne place. […] dintre toate sentimentele noastre, singurul care nu-i cu adevărat al nostru e, pesemne, speranţa. Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi care ne apără.”
„Ce optimism încîntător, zice Oliveira (zice, de data asta, Sandu). Am putea pune şi optimismul pe seama vieţii pure. Forţa ta constă în aceea că pentru tine nu există viitorul”. Optimismul ăsta chiar ne lipsea, altfel, nici noi nu vedeam nici un viitor. Nu credeam în alt fel decît Ronald, care nu credea pentru că era „veşnic viu, veşnic în prezent”, pentru că la el, cum zicea Oliveira totul se aranja mulţumitor, „ca într-un tablou de Van Eyck”. Nu ne imaginam viitorul pur şi simplu, nimic nu se aranja. „Dar trebuie să fiţi de acord că realitatea nu se rezolvă oftînd”, zicea chiar Ronald. „Hai, lasă poezia pe altădată. Sînt de acord că nu trebuie să te încrezi în cuvinte, dar în realitate cuvintele vin după acest altceva, după faptul că ne-am adunat aici în noaptea asta cîţiva inşi, aşezaţi în jurul unei veioze. Fără să mai fie nevoie de vreun cuvînt, eu simt, ştiu că mă aflu aici, stărui Ronald. Asta numesc eu realitate. Chiar dacă n-ar fi decît atît…”
Da, important era faptul că ne adunam, cîţiva inşi, aşezaţi în jurul unei veioze. La Paris, la Bucureşti, în Buenos Aires, pe orice vremuri. Cu totală încredere în sine, cu senzaţia că acolo e centrul lumii, cu un fel de sentiment al nemuririi pe care ţi-l pot da tinereţea, deznădejdea, lipsa viitorului. Asta era adevărata realitate şi nu cea de dincolo de uşă şi de fereastră. Realitatea cîtorva oameni tineri – aceeaşi, în orice timp şi epocă, în orice condiţii ar trăi. Realitatea asta din jurul unei veioze în care se mişcă Universul! Realitatea din jurul unei veioze care ar putea iradia şi în cealaltă realitate, schimbînd-o (schimbînd-o?). Ei, argentinieni la Paris, existenţialişti. Noi, la Bucureşti, o terminaserăm cu existenţialismul. Existenţialismul face teorie prea multă, se învîrte în jurul cozii absurdului. Îl consumasem cîndva prin liceu, cînd căutam cu Marius, ca nişte caraghioşi, moduri de sinucidere, pentru că lumea ni se părea absurdă (mult mai absurdă decît în romanele absurdului!). Cu o supradoză de Novocaină, de procurarea căreia s-ar fi ocupat Marius. Existenţialism… Străinul şi Greaţa. Fusesem asta, Străinul care simte Greaţa. Eram Străinulcaresimtegreaţa, dar nu mai peroram despre asta. Vorba lui Bacovia, „Vorbeşte tu/ cînd/ dezolant/ ore trec”. „Am uitat dacă merg… E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…”. „Hai, lasă poezia pe altădată”, zicea personajul lui Cortazar.
Şi nu lăsăm poezia pe altă dată, căci nu există altă dată! Poezia, fată dragă, poezia… Nu aia din bibliotecă neapărat, nu aia pe care o scriam, neapărat. Poezia din chiar viaţa noastră, da, da, fată dragă, viaţa noastră. Il faut tenter de vivre. Ăsta e un vers din Paul Valéry. Le vent se lève. Il faut tenter de vivre. Îmi plăcea vîntul. Eram fan vînt. Scena mea preferată din toate filmele era una în care se stîrnea vîntul din senin, undeva în Tarkovski. „Mîna mea caută în bibliotecă, îl scoate pe Crevel, pe Roberto Arlt, pe Jarry.” Mîna mea scotea din bibilotecă pe Crevel, pe Cortazar, pe Jarry. Parcă eram şi parcă nu eram din Şotron. Alte realităţi, aceeaşi pasiune pentru autodistrugere, aceeaşi patimă pentru viaţa adevărată şi literatura adevărată, pentru ADEVĂRAT. Gîndeam şi eu ca Oliveira, că „prin literatură înţeleg, ia aminte, tot ce se poate vorbi şi gîndi”. TOT ce se poate vorbi şi gîndi! Fără normele lor, fără genurile lor literare, fără constelaţia lor de simboluri, fără poveştile lor răualiste, vreriste, fără metaforele lor mincinose, fără naraţiunile lor insipide, neadevărate, paralele, fără poveştile lor parabolice, parambolice, fără terestrismul lor întristător, fără jumătăţi de măsură, fără amestecuri, fără falsa conştiinţă. „Asta-i realitate, asta pe care o accept în fiecare clipă ca fiind realitatea şi care nu poate fi de fapt, nu se poate”, zicea Oliveira, cînd se mută „acţiunea”, adică „vorbitul” în Buenos Aires. Asta-i realitate, asta pe care n-o accept nici o clipă ca fiind realitatea. Şi mai vorbeau ei despre faptul că „în vremea aceea murise în Europa, la vîrsta de 33 de ani, Dinu Lipatti. Talita le propuse să cumpere imediat un disc al lui Lipatti şi să intre la don Crespo să-l asculte, însă Traveler şi Oliveira voiau să bea o bere la cafeneaua din colţ”. Noi despre ce vorbeam chiar atunci? Cine murise în Europa? Murise în Europa chiar Julio Cortazar, scriitorul axoloţilor şi cronopilor. Spre bătrîneţe devenise de stânga, lăudase revoluţia cubaneză a lui Castro şi programul mişcării sandiniste din Nicaragua. Asta aveam să aflu mai tîrziu, eu credeam că el a susţinut doar axoloţii… N-are nimic, a scris Şotron, asta m-a ajutat atît de mult să înţeleg tot felul de lucuri… de lucruri legate de mine. Şi, cînd mi-e mai greu, îmi spun ca-n Şotron: „Speranţa aparţine vieţii, e viaţa însăşi care ne apără”. Mult mai tîrziu avea să mă preocupe himera asta – a fi intelectual de stînga, cînd stînga îşi schimbase conţinutul. Cuvîntul – şi nu doar cuvîntul. Castro nu mai e de stînga de mult. De la bun început!
Eram noi ca din Şotron?, se miră Sandu cînd îi spun asta acum cîteva zile. Poate nu din Şotron. Din Portretul artistului la tinereţe? Din Priveşte, înger, către casă? Din Ora de germană a lui Lenz? Dintr-o povestire de Salinger? Din Cehov? Din Oblomov? Dintr-o cartea de Capote (nu Cu sînge rece!)? Poate că dacă am fi ştiut de On the Road am fi făcut-o pe nebunii. Aiurea, nu ni se potrivea. Marius era on the road tot timpul. Singur, fără nici un Cassady. Per pedes. Descoperea cioburi dacice prin pămînt, era genial la faza asta. Chiulea de la şcoală cînd îl apuca dorul de ducă, cînd adia „chemarea cioburilor” (noi rîdeam de el, dar mereu venea cu cîte ceva). Ajungea pe vreun deal şi, dacă simţea „fiorul” pe şira spinării, scotea hîrleţul, săpa şi găsea cîte-un idol sau o rămăşiţă dacică. Odată mi-a promis o brăţară. Avea colecţia lui la Muzeul de Istorie din Braşov, de-aia nu-l exmatriculau pentru absenţe. Dona cioburi preţioase. Asta era prin liceu. Şi eu eram on the road tot timpul, făceam naveta liceu-casă, veneam stoarsă în cutia noastră de la bloc, îngheţam prin staţii, prin sălile de aşteptare unde citeam ca disperata la o lumină chioară. Citeam ca să mă răzbun. Pe pierderea aia de vreme, pe frig să mă răzbun, pe soartă. Îi făceam în ciudă! Sorţii. Şi-apoi, peste alţi cîţiva ani, eram iar on the road, mă duceam s-o fac pe profesoara unde fusesem repartizată, ce era să fac?, citeam de stingeam în tren, cărţile aveau atît de rar fragmente din alea luminoase, intense, din altă lume. Dar şi cînd dădeam de ele… În ratele alea hodorogite citeam în picioare, ca să nu mă înşface teatrultv sau mai ştiu eu ce altceva, amorţeala. Ceaţa! Şi nu mă-nşfăca, era chiar viaţa care mă apăra, viaţa cea adevărată, din cărţi sau din lucrurile cele mai simple.
Din poezia americană parcă eram, de-acolo, da. Ce spuneau beatnicii am fi putut spune şi noi. Cum e posibil să semene Ro cu SUA? Uite că e! Ro, Your machinery is too much for me. Your machinery is too much for me. Your machinery is too much for me. Too much for me, too much pentru Allen Ginsberg, fiecare cu-ale lui. În filmul Pierrot le fou, Marianne şi Ferdinand se află într-o maşină, iar ea îi spune lui: „Asta e ceea ce mă întristează: Viaţa e aşa de diferită de cărţi”… Din puţinele cărţi parcă eram, tocmai pentru că viaţa era atît de diferită de cărţi (cele multe, pentru alţii!). Şi totuşi, nu exista nici o carte pe lumea asta despre noi…
Dintr-un film…
Mai degrabă dintr-un film parcă eram… Jules et Jim? Acolo se citea, da, şi se vorbea, cam cum făceam şi noi. Lidia din La Notte spunea că ea citeşte 200 de pagini pe zi. E şi o scenă în care citeşte o scrisoare (într-un fel, a mea, scrisoarea!). „Est-ce que je peux jouer… lire ?”, întreabă un copil în 2 ou 3 choses que je sais d’elle. Şi-apoi, în faţa unei cafele (şi ecranul este ocupat doar de masa lichidă în care formele caimacului se schimbă), vorbirea unui om tînăr care am fi putut fi oricare dintre noi. Nu? În Pierrot le fou, Marianne deschide o carte groasă, aflată pe o masă, vine un animal, un fel de vulpe şi îi mănîncă mîncarea în timp ce ea (se face că) citeşte şi se aşază în faţa ei, nici nu fuge, vulpea. Vulpe domestică. Iar Ferdinand citeşte în cadă un fragment despre viaţa lui Velasquez, citeşte cu glas tare: „Lumea în care trăia era tristă…” Citeşte asta unei… fetiţe! Fetiţa ascultă, cum fac copiii. Copiilor nu li se pare niciodată nimic ciudat. Numai răutatea e ciudată, numai răutatea. Şi-apoi, tot Ferdinand, dintr-un caiet, pomeneşte „d’un monde triste et gai/ Tendre et cruel/ Réel et surréel/ Terrifiant et marrant/ Nocturne et diurne/ Solite et insolite/ Beau comme tout” (un fragment dintr-un poem de Prévert). Despre ce era vorba în filmele astea? Despre noi, despre mine! Despre lume! Reală şi suprareală, terifiantă şi amuzantă, nocturnă şi diurnă, solită şi insolită, frumoasă cum nu se poate. Despre lume, sora mea! „Il faut que je regarde autour de moi. Le monde, mon semblable, mon frère”, aşa zice, într-un alt film al lui Godard, o femeie. Ca Monica Vitti, în Deşertul roşu, aş fi putut să zic, în zilele alea de plistisssss, cînd viaţa se aşternea înaintea ochilor mei ca o pajişte arsă: „Nu am la ce să mă uit”. Sau o spunea în Aventura? Nici eu n-aveam la ce să mă uit.
O frază dintr-o carte era cheia către pinacoteca din minte. Aia în care totul începea de la un fel de tablou abstract-concret, ca pictat de… Nicolas de Stael. În Zabriskie Point e o carte pe o terasă, e lăsată în bătaia vîntului. Şi-acolo apare iar deşertul, undeva în America, de data asta. Dar ce contează unde e deşertul? Eu trăiam în deşert, într-un fel. Deşertul e peste tot. Fiecare cu deşertul lui. Fata din film spune privind la deşert: „This is such a beautiful place. What do you think?”, iar băiatul, iubitul ei: „I think it’s dead.“ Şi dacă priveam pe fereastră, vedeam cîmpul cel frumos, de aur încremenit, de la marginea cartierului nostru proletar, cîmpul cel frumos. Şi dacă priveam pe fereastra căminului din Grăzăveşti, vedeam parcul şi norii cei violeţi, de seară. Aş fi putut zice ca fata şi aş fi zis şi ca băiatul. „This is such a beautiful place. I think it’s dead.” Ş-apoi era explozia aia finală din film. Dacă ar fi explodat Coco, ce aş fi păstrat, ca imagini, din el? Cînd a explodat Coco am salvat o grămadă de lucruri din viaţa mea. Zeci, sute de imagini, chiar lucruri concrete, de pildă urîtele mele haine coco pe care nu-mi vine să le arunc. Ce urîte erau! Cîtă tinereţe, frumuseţe, inteligenţă trebuia ca să compensezi, ca să nu se vadă hainele cele urîte! Din The Wall parcă eram. „I’m comfortably numb! Numb! Don’t be surprised when a crack in the ice/ Appears under your feet”. Şi parcă eram şi într-un film de Woody Allen. Da, da! Într-un interviu din 1971 pe care l-am văzut mult mai tîrziu, zice el: „I’m not crazy about happiness” şi mai zice că nu-i plac ăia care rîd pur şi simplu la filmele lui. Din Concurs parcă eram. Da, băiatul ăla sau fata aia care merge pe o bicicletă cu pelerina în vînt, merge înainte pe un drum pustiu şi curat, prin pădure, şi lîngă el (sau ea) mai aleargă, la un moment dat, doar un cal alb. Şi merge aşa pe şoseaua umedă pînă dă de ceaţă. Înaintează odată cu muzica aia minunată a lui Adrian Enescu. Şi-abia mai încolo, cînd în sfîrşit camera filmează din faţă, se vede că e un băiat. Dar ar fi putut fi şi o fată. Eu. Şi personajul ăla din Pas în doi aş fi putut fi, ăla care strigă: „Nu pot să mă concentrez, nu e linişte în mine!”. Nu era linişte în mine!
Intram în sala de la Cinematecă, eram o mînă de oameni, nu-mi mai venea să ies. Una, Marianne striga pe ecran ca disperata: „Qu’est ce que je peux faire ? J’sais pas quoi faire ! Qu’est ce que je peux faire ? J’sais pas quoi faire ! Qu’est ce que je peux faire ? J’sais pas quoi faire !”. Striga în mintea mea, cu glasul meu. Parcă eram din Amarcord, aţipită în barca aia mică şi bucurîndu-mă să văd, ca în vis, Transatlanticul Rex (altă viaţă, o iluzie). Amarcord şi orice alt film al lui Fellini, atunci cînd apare vocea naratorului, vocea Memoriei. Gelsomina parcă eram. Parcă eram sfîrşitul filmului lui Săucan, Meandrele. Şi puteam spune ca Jo, din The Taste of Honey: “I like throwing myself in the river”. Parcă eram din filmele lui Tarkovski. Întrebam şi eu ca în Călăuza: „Eşti treaz?”. Pe mine mă întrebam. Şi eram şi femeia aia care spune la un moment dat: „Asta e soarta noastră, asta e viaţa noastră. Asta e ceea ce sîntem”. Dar cel mai tare parcă eram din Reconstituirea… Eram băieţii ăia, eram ăla care, muribund, zice la final, ca şi cum ar face, ca de obicei, o glumă de-a lui, mucalită: „Lasă, mă, că io tot mă duc. Lasă, mă, că m-am săturat”.
Cenaclu
Pentru cine scrii? I write for myself and strangers. Asta e din Gertrude Stein. Aş putea spune acum acelaşi lucru. Dacă m-ar fi întrebat cineva asta în anii ’80, aş fi zis: pentru mine şi pentru fetele şi băieţii de la Cenaclu, studenţi, absolvenţi de facultate, cei mai mulți dintre ei scriitori fără cărţi (altfel cum, în anii ’80?) – excelenţi, mofturoşi, pretenţioşi, geniali cititori. Publicul favorit, pînă în ziua de azi, oameni care „cunosc la agregat”, cum zicea Caius, adică ştiau pe bune ce-i aia literatură. Oneşti şi deştepţi. Deştepţi pentru că oneşti şi oneşti pentru că deştepţi! Aveam oroare de prostul gust în materie de literatură. De prostul gust în materie de viaţă. Prietenii mei erau poeţi. Nu pentru că scriau poezie, poeţi. Toţi proştii pot să scrie „poezie”. Între ei şi prietenii mei era diferenţa dintre florile de plastic şi cele din grădină. „Poésie, c’est qui perd gagne”, aşa scrie pe o foaie cît ecranul în filmul Pierrot le fou. Aşadar, prietenii mei erau cei pregătiţi să piardă. Ce frumoşi, ce insolenţi, ce sfidători erau prietenii mei, ce simpli şi ce sofisticaţi! Ce copilăroşi! Scriam pentru ei, despre mine şi despre ei, despre toate lucrurile alea care ne priveau şi pe mine şi pe ei, care ne legau. Să le fie mai uşor, vroiam. Nu erau singuri, nici eu. Cum scria într-o poezie Richard Wagner, pe care abia îl descoperisem:
aşa trăim noi aici
ce uşor îmi vine să vorbesc la plural
uneori tînjesc după plural
e greu să priveşti lucrurile izolat.
E greu, uneori, să priveşti lucrurile izolat. Împreună cu alţii ca tine era mai uşor. Nu eşti chiar singur în viitorul ăla care e de-un gri vertical. Nu? Apoi lucrurile se schimbă, e greu să priveşti lucrurile altfel decît izolat, nu mai e uşor să vorbeşti la plural, pluralul te-ncurcă. „Seul, ayant dissous l’illusion de n’être pas seul, il n’est plus à être seul”, citeam în cartea noului meu prieten, René Daumal. La cenaclul lui Mircea Martin erau cei de vîrsta mea, la Croh (Ovid S. Crohmălniceanu) veneau noile vedete de nişă ale literaturii, unora chiar le apăruse, ca prin minune pe vremurile alea de cruntă cenzură, cîte o carte. Nici o şansă să-mi apară vreodată o carte. Nici o şansă să ajungi vreodată să te faci cît de cît cunoscut. Şi ce dacă? Să ai parte de admiraţia celor pe care tu îi admiri, ce-ţi trebuia mai mult? Senzaţia că, într-un fel, ceea ce se întîmpla acolo în camera aia plină de fum de la ţigările Carpaţi fără filtru, în care se adunau vreo 30 de inşi, e important, mai important decît ceea ce fac unii prin revistele şi editurile lor, mai important decît ce se face la vedere (care rima cu putere şi cu cesecere). The real life was down the Rabbit Hole!
Îi descoperisem pe-atunci şi pe cei din Aktionsgruppe. Că tot rumegam în cap cu băieţii (Marius, Andrei, Caius) chestia asta legată de rolul social al poeziei. Saşii ăştia (sau şvabi, ce erau) le vedeau bine. Chestiile. Rolul social al poeziei consta în a spune lucruri pe bune, a spune lucrurilor pe nume.
Şi începusem pe-atunci o carte fără nici o şansă de publicare, o carte despre „entitatea” mea. Săteam în „entitate” ca într-un balon. Dinăuntrul „entităţii” luminam, nu se vedea. Am dat de cartea cuiva din alt timp care îşi găsise sălaş într-o vizuină luminată (propriul lui corp! ce grozavă ascunzătoare!). Aveam toate vîrstele pînă la 23, 24. Scriam cartea rolului social al unei nesociale literaturi. Mă gîndeam să-i salvez pe cei ca mine, citind la cenaclu din ea. Frumuseţea va salva lumea. „Ce fel de frumuseţe va salva lumea?”, întreba, beat, Ipolit, din Idiotul. Cui îi punea întrebarea? Prinţului Mîşkin. Frumuseţea lumii va salva lumea.
Scriam despre frumuseţea lumii (din cea mai urîtă dintre lumi).
Text publicat integral în INFINITEZIMAL 5/2015-2015
