UN FILM DE ANIMAȚIE DE MIHAI PĂCURAR (2016)
Infinitezimal: Ce înseamnă film de animație?
Mihai: Există mai multe accepțiuni oficiale, care vin și din niște reglementări (stupide până la urmă), dar necesare probabil, care să permită comunității să delimiteze cumva… specia. Sunt festivaluri care acceptă doar animații care se încadrează în accepțiunea ASIFA, conform căreia animația presupune „crearea de imagini în mișcare prin manipularea unor tehnici diverse, exceptând tehnicile și metodele de filmare directe”. Dar ce înțeleg eu prin film de animație este: un colaj de tehnici, al cărui principal scop este lărgirea libertății și plajei de expresie.
Sv-P: Dar animația ce animă: ființe, obiecte reale, obiecte abstracte, pure tehnici de combinare, de mijloace?
M: La modul concret, orice. Nu înțeleg lista asta.
S: Mie mi se pare că în definiția aceasta filmul își atinge idealul material de artificiu artistic integral, prin care încerca să se definească la începuturile lui.
M: Da, când tehnicile erau mai brute și mai vizibile în produsul final. Atunci chiar vedeai bucuria montajului, a colajului. Toate experimentele astea erau vizibile, apoi, rafinându-se, mijloacele s-au pierdut, au trecut pe planul doi. Nu ca importanță, ci ca vizibilitate.
S: Învăț lucrul acesta raportându-mă direct la filmul tău, Cutia Albă, care mi se pare că este un act revoluționar. Nu precumpănește nici văzul plasticianului, nici vederea cinematică; e un complex vizual în care regizorul, sau plasticianul, inventează tot: personaje, obiecte, lumi, morfologii. Așa fiind, mi se pare că ideea de creator care creează totul din nimic (și nu din combinații) s-a reînființat.
M: Nu mi se pare că e specifică animației treaba asta…
S: Nu doar animației. Iar în cazul filmului tău de animație, da!
M: Da, e ce spuneam la început, în sensul câștigării de posibilități infinite. Și atunci e normal, controlezi totul de la început la sfârșit.
S: Ce mă fascinează cu adevărat este artificiul integral al compoziției. Reacțiile personajelor, de exemplu, nu sunt reacții psihologice, ci modificări morfologice concrete. Și asta interzice relația de mutualitate, de empatie a spectatorului cu personajul, dar o ridică la alt nivel de experiență, abstract și totodată foarte vibrant în planul senzațiilor directe.
M: Aici intervine și unul dintre motivele pentru care mă atrage zona asta… să-mi satisfac plăcerile. Creez, practic, drogul cu care mă droghez după aia. (De ce are raftul ăsta jaluzea?)
(Iuliana: Pentru că a fost la început pentru haine.)
(S: Hainele stau după perdea, dar cărțile, nu.)
I: Să ne spui ce e în cutia albă…
M: În cutia albă e orice aduce fiecare. E un pretext, e un spațiu neutru, care apoi e populat cu chimiile fiecărei persoane care intră acolo, singură sau împreună cu altcineva. Am vrut inițial să fie un film despre relații, comunicare… Dar mi-am dat seama că e despre chimie.
S: Îmi place foarte mult principiul acesta și realitatea filmului tău, că în el nu apar oameni reali, naturali.
M: De ce?
S: Din același motiv pentru care nu mi-a plăcut niciodată teatrul. Pentru că e „animat” de oameni accidentali, de arbitrarul psihologiilor lor. În filmul tău sunt compoziții abstracte, colaje de materii, contururi. Crezi că asta complică trăirea emoției?
M: Tocmai că mi se pare că o potențează. Poate că la un moment dat o să pot să strunesc și mai bine ingredientele astea. Până la urmă, colajul grafic are și dimensiunea lui fetișistă, e folosit tocmai pentru a amplifica emoția, prin juxtapuneri, contraste.
S: Da, emoția mea este mai puternică atunci când nu stabilesc o punte de identificare cu personajul sau când observ reacții care nu sunt de tip referențial. La un moment dat, într-o scenă, două personaje își schimbă capul între ele. Sau pur și simplu își modifică morfologia. Mă pasionează mult mai mult o transformare de acest fel decât comportamentul plan și interpretabil al ființelor psihologice. În această deschidere a modalităților de expresie văd cu adevărat actul revoluționar al filmului tău.
M: Asta din necesitate… Și pe mine mă ating aceleași lucruri atunci când sunt consumator.
D: De ce ai avut totuși nevoie de filmarea unor actori reali ca punct de pornire?
M: Sunt mai multe motive: am avut nevoie totuși de substratul ăsta psihologic și de reacțiile actorilor în timp real, ca să folosesc un tip de comunicare concretă în contrast cu reprezentarea grafică, dislocată din contextul real; iar pe de altă parte, când am început proiectul, mi-am propus să trec prin cât mai multe tehnici de animație, iar rotoscopia trebuia să fie una dintre ele.
I: Erotoscopia?
M: Da, sună bine de titlu de film de animație.
S: Ești printre câți primii…?
M: Nu…, se lucrează din ce în ce mai mult, în privat în mare parte, dar încep oamenii să se constituie și în grupuri, acolo unde există finanțări, să scoată proiecte tot mai multe și mai diverse. Asta mi se pare principala miză a animației. Iar cum uneltele sunt din ce în ce mai la îndemână (mă refer la programe), probabil numărul oamenilor care fac animație o să crească exponențial.
I: Deci asta înseamnă c-o să fie mai greu să inovezi?
M: Dimpotrivă. Când lucrezi în animație, este imposibil să nu fii tu acolo. E foarte greu să te ciocnești pe aceeași linie cu cineva, oricât de mulți ar fi.
Diana: Mi se pare că și publicul e foarte specializat, și nu-l preocupă atât scenariul, povestea, cât tehnicile, nu? Nu „story”-ul, ci materia însăși a filmului.
M: Story-ul e crucial.
S: Dar mi se pare neașteptată premisa filmului de animație, așa cum ai descris-o: pe de o parte, accesibilitatea nelimitată la mijloace, iar pe de altă parte, tocmai datorită acestei accesibilități, imposibilitatea de a nu atinge un punct de unicitate, de a nu obține un traseu original. Mă bucur să aflu că tehnologia, în această situație, nu aplatizează, ci dimpotrivă, invită la diversitate, la amprentă personală.
Ai și desenat? Cu mâna? Ce alte tehnici ai folosit?
M: Rotoscopia e folosită în scenele-copertă sau în scena cu bătrânii. Apoi e animația 3D pe care am folosit-o în special pentru spațiu și mișcarea camerei în spațiu (pe asta chiar am învățat-o de la zero), animație clasică de frame by frame, animație 2D, care presupune mișcarea în spațiu bidimensional a unor elemente ce pot fi și desenate de mână, iar în multe locuri, am apelat la combinații, încercând să redau o conversație între două personaje, foarte diferite ca structură interioară și pe care am ales să le ilustrez cu tehnici diferite.
S: În ce fel va deveni public filmul tău?
M: Păi o vreme trebuie să stea ascuns, să-și facă rolul pentru festivaluri, unde o să fie trimis spre selecție, la cât mai multe posibile, ceea ce poate să dureze până la 2 ani. Bineînțeles, o parte din aceste vizionări se vor întâmpla și în România, după care va deveni disponibil și online.
D: Eu nu pot să uit scena cu omulețul roșu care, stând în fața ferestrei, schimbă din telecomandă anotimpurile.
Cutia Albă (The White Box) Trailer from Mihai Pacurar on Vimeo.
Dialog apărut în INFINITEZIMAL 7/2016
