Ödön von Horváth: „Mi se reproșează că sunt prea grosolan, prea dezgustător, prea sinistru”

Interviul de mai jos luat de regizorul Willy Cronauer (1901-1974) lui Ödön von Horváth (1901-1938) a fost difuzat în aprilie 1932 la Radiodifuziunea Bavareză. În varianta tradusă aici (pentru prima dată în limba română) am eliminat discret din mărcile convenționale ale discursului de radio, precum și pasaje referitoare la biografia scriitorului (ce reluau, aproape în formă identică, informații din alte texte autobiografice, cum ar fi Fiume, Belgrad, Budapesta…), incluzând pe alocuri fragmente din răspunsurile redactate ulterior de Ödön von Horváth, pentru publicare.

Iuliana Dumitru

HORVÁTH: Am să vă scutesc de prima întrebare – care mi s-a pus de mii de ori deja – explicându-vă de îndată dacă sunt scriitor german pur sau doar un amestec. Mă simt asemenea unui om care aparține întru totul spațiului cultural german – și mă socot astfel, căci limba mea maternă este germana. După părerea mea acesta ar fi argumentul decisiv. Apoi urmează faptul că am petrecut ani însemnați, de formare, în Germania, mai exact în sudul Bavariei, și în Austria. Numele meu e însă curat maghiar – și am în mine și sânge maghiar, precum și ceh și croat –, sunt deci o afacere austro-ungară tipică. Cred însă, în interesul propriu, că produsele unor astfel de amestecuri de rase nu trebuie neapărat să fie dintre cele mai rele. Sunt figuri renumite cu origini amestecate, pe care vremurile aveau să le consacre – pe bună dreptate – drept cei mai de seamă reprezentanți ai spiritului german.

CRONAUER: Nietzsche, de pildă.

HORVÁTH: Da, el era, de exemplu, pe jumătate polonez. De asemenea, pictorul și poetul Albrecht Dürer era pe jumătate maghiar. Este cunoscut faptul că pe tatăl său îl chema Ajtosi, ceea ce se traduce nici mai mult, nici mai puțin decât prin ușier. Atjo înseamnă uși. Dar permiteți-mi ca de pe aceste culmi ale istoriei să revin la mine. Aș vrea un lucru să mai spun: fără încetare dau peste articole din care aflu că sunt scriitor maghiar. Ceea ce e întru totul greșit. N-am scris în viața mea – cu excepția anilor de școală – ceva în maghiară, ci întotdeauna doar în germană. Sunt, prin urmare, scriitor german.

CRONAUER: Domnule von Horváth, de când vi s-a acordat Premiul Kleist, cotidienele și revistele literare nu contenesc să emită păreri despre dumneavoastră și îndrăznesc să cred că nici un dramaturg modern nu a aprins – în favoarea și împotriva sa – inimile și mințile criticilor așa cum ați făcut-o dumneavoastră. Spuneți-mi, cum ați devenit de fapt scriitor?

HORVÁTH: Într-un mod foarte ciudat și dintr-un așa-zis avânt interior.

CRONAUER: Trebuie deci că ați avut încă de timpuriu intenția de a intra în rândul „literaților”?

HORVÁTH: Da și nu. Lucrurile s-au petrecut cam așa: În 1920 studiam la Universitatea din München și, după cum se obișnuia, eram interesat de artă, însă nu mă angajasem până atunci – în mod declarat – în nici un fel de căutare artistică proprie. Dar gândul acesta deja îl purtam în mine, așa că mi-am zis: „Tu de fapt chiar ai putea ajunge scriitor, îți place, de pildă, să mergi la teatru, ai trăit deja tot soiul de experiențe, îți place aproape întotdeauna să fii în dezacord, iar acest avânt aparte de a scrie – despre ceea ce vezi, ceea ce trăiești și, mai cu seamă, despre ceea ce îți imaginezi că trăiesc ceilalți – ei bine, acest avânt îl ai. Și totodată știi că nu-ți îngădui niciodată să faci concesii și că dintotdeauna ți-a fost indiferent ce vorbește lumea despre tine.” Și iată, așa am ajuns la ceea ce firile patetice ar numi „revelația unei misiuni literare”. Printr-o întâmplare l-am cunoscut tot aici, la München, într-o seară, pe compozitorul Siegfried Kallenberg. În aceeași seară – era în 1920 – Kallenberg m-a abordat întrebându-mă din senin dacă n-aș vrea să scriu pentru el o pantomimă. Am fost, firește, destul de mirat, căci nu-mi puteam imagina nici în ruptul capului cum de tocmai mie, dintre toți, îmi cerea un asemenea lucru – nu eram scriitor și nu scrisesem în viața mea ceva. Probabil că m-a confundat, mi-am spus, și inițial am vrut să-i ofer o lămurire, pe urmă însă m-am răzgândit: de ce să nu încerc o dată să scriu o pantomimă? Am acceptat, m-am așezat la masă și am scris pantomima. Mai târziu a și fost pusă în scenă. Iar prima cronică de întâmpinare a operei mele… a fost absolut strivitoare și începea cu următoarele cuvinte: „E o batjocură” și așa mai departe. Dar n-am pus la inimă.

CRONAUER: Și astfel v-ați dedicat întru totul literaturii?

HORVÁTH: Ah, mi-am încercat norocul întâi cu tot soiul de meserii mai mult sau mai puțin burgheze, dar n-a ieșit nimic bun de-acolo. Pare-se că într-adevăr m-am născut să fiu scriitor.

[…]

CRONAUER: Să vorbim despre teatrul dumneavoastră. Intitulați Die Bergbahn – ca de altfel toate piesele dumneavoastră ulterioare – drept „dramă populară”. Cum pentru noi, cititorii de azi, sensul dramei populare aproape că s-a pierdut de tot – și cum critici de prestigiu vă consideră înnoitorul genului –, ar fi probabil extrem de interesant să aflăm ce rațiune v-a condus către acest termen.

HORVÁTH: Nu am folosit în mod arbitrar termenul de dramă populară, cu alte cuvinte nu pur și simplu pentru că piesele mele sunt, mai mult sau mai puțin, în dialect explicit bavarez ori austriac, ci pentru că aveam în minte o posibilă formă dramatică ce descindea din vechea dramă populară. Spun vechea dramă populară – care, pentru noi cei tineri, poartă mai degrabă doar o însemnătate istorică –, întrucât personajele sale, adică pilonii acțiunii, au suferit transformări profunde în ultimele două secole. Veți obiecta, poate, și veți spune că așa-zisele eterne neajunsuri omenești ale bătrânei drame populare îi mișcă și pe oamenii de azi. Fără îndoială îi mișcă – dar în alt fel. Sunt o mulțime de eterne neajunsuri omenești din pricina cărora bunicii noștri au plâns, dar pe seama cărora azi noi râdem – ori viceversa. Dacă vrei să duci mai departe vechea dramă populară, atunci aduci pe scenă oameni din zilele noastre, oameni din popor, și anume din păturile sociale reprezentative pentru epoca noastră. Prin urmare, unei drame populare contemporane îi aparțin oameni contemporani, iar această constatare conduce la un rezultat interesant: dacă vrei să creezi lumi și personaje veridice, atunci trebuie să ții seama de felul în care se degradează vorbirea sub influența clișeelor și stereotipurilor de limbaj.

CRONAUER: Da, omul de azi e, firește, diferit de cel al veacurilor trecute – limba sa, pasiunile și perspectiva sa asupra lumii s-au schimbat.

HORVÁTH: Cu siguranță. Iar pentru a putea să-l portretizez pe omul de azi, trebuie așadar să-l las să-și vorbească propria limbă. Sigur că am mai degrabă o atitudine sceptică, critică față de personajele mele, precum și față de planul narativ în general, în ceea ce privește potențialul lor de a se dezvolta ca ființe sociale și deci de a nu rămâne încremenite în tipare, iar asta o redau cel mai bine, cred, printr-o sinteză de seriozitate și ironie. Consecința a fost că, pe deplin conștient, am distrus, formal și etic, vechea dramă populară și am încercat ca în ipostaza mea de cronicar dramatic să găsesc o nouă formă a ei.

CRONAUER: Constă această noutate a dramei populare în caracterul narativ pregnant ce se regăsește și în restul literaturii dumneavoastră?

HORVÁTH: Da. Această nouă formă e în mai mare măsură descriptivă decât dramatică. Formal se înrudește mai mult cu tradiția cântăreților și a actorilor populari decât cu autorii dramei populare timpurii.

CRONAUER: Având astfel un puternic caracter satiric.

HORVÁTH: Da, afinitatea mea e întru totul pentru satiră. Nu pot altfel.

CRONAUER: Iată-ne ajunși la un subiect delicat. Știți, desigur, că nouă tinerilor ni se reproșează vehement atașamentul față de satiră și ironie – interpretat drept lipsă de compasiune, de admirație și de respect. Or, în realitate, e valabil exact contrariul. Fără îndoială nu de vanitate exacerbată ne facem vinovați, de vreme ce în satiră și ironie noi vedem o viziune asupra lumii și vieții și, în fond, o autocritică ce ne călăuzește. […]

HORVÁTH: Aveți mare dreptate, domnule Cronauer, și tot astfel îmi explic și eu faptul că deseori piesele mele au stârnit controverse în rândul critcilor și anumitor publicații, dar și printre spectatori (premiera piesei mele Noaptea italiană, la Berlin, nu s-a putut juca decât cu intervenția poliției). Recunosc că toată agitația asta mă depășește. Mi se reproșează că sunt prea grosolan, prea dezgustător, prea sinistru, prea cinic și alte asemenea calificative nobile, însă se trece cu vederea faptul că singura mea năzuință e să redau lumea exact așa cum din nefericire este. Iar ideea că lumea e guvernată de principiul binelui nu se poate sub nici o formă dovedi. Se poate cel mult pretinde. Dezgustul resimțit de unii dintre spectatori l-aș pune pe seama faptului că aceștia se recunosc pe sine în figurile de pe scenă – și există, firește, oameni care nu sunt capabili să râdă de ei înșiși și cu atât mai puțin, în mod conștient sau nu, de ceea ce aparține vieții pornirilor instinctuale.

CRONAUER: Și eu sunt de părere că aceasta e explicația. Majoritatea oamenilor nu sunt în stare să râdă când se recunosc pe sine în ceilalți – și nici să înțeleagă ceva din asta. Le place să râdă la o glumă proastă la care nu e nevoie să gândească prea mult și care nici nu-i atinge „personal”.

HORVÁTH: Întocmai.

CRONAUER: Care e poziția dumneavoastră față de parodie?

HORVÁTH: Resping cu vehemență parodia ca formă dramatică. După mine, parodia nu are nimic de-a face cu literatura, e doar un instrument ieftin de divertisment.

CRONAUER: Să înaintăm acum, domnule Horváth, către subiectul nostru preferat și să vorbim despre teatru. […] Azi când publicul larg abia dacă mai merge la teatru, credeți totuși în forța lui de supraviețuire, în dezvoltarea lui interioară, ca și în tăria lui de a înfrânge vicisitudinile?

HORVÁTH: Cu siguranță. Chiar dacă, într-adevăr, se vorbește tot mai des – și încă serios – despre declinul teatrului. Bineînțeles că teatrelor le merge foarte rău, economic vorbind – dar cui nu-i merge, în ziua de azi? Aș avea însă și câteva mici sfaturi practice: desființarea caietelor-program, desființarea garderobei și a obligativității ținutelor elegante – mulți oameni nu vin la teatru pentru că nu mai au nici măcar un singur costum bun cu care să se îmbrace. Dac-ar putea să stea în sală cu paltoanele pe ei, ca la cinema, ori cu hainele de la lucru, teatrele ar avea un public mai numeros. Interesul scăzut l-aș pune și pe seama faptului că nu mai avem teatru popular, de largă audiență, în adevăratul sens al cuvântului. Deși cred că în privința asta suntem pe drumul cel bun. E posibil oricum sau e chiar lucru cert că multe teatre vor pieri, se vor închide, dar atunci se vor ivi noi iubitori ai scenei…

CRONAUER: .. care, deși poate că nu lipsiți de talent artistic, vor lucra mai dezlânat și mai puțin eficient.

HORVÁTH: Se prea poate. Teatrul însă ca artă nu poate dispărea, din simplul motiv că oamenii au nevoie de el. Pentru mine e de la sine înțeles. Teatrul (inclusiv cinematografia) fantazează pentru spectator și totodată îl lasă să și trăiască produsul acestei fantazări – așa săvârșește el, la rândul lui, toate ticăloșiile care se întâmplă pe scenă. Experiența aceasta nemijlocită produce în privitor eliberarea de impulsuri asociale. Iar indignarea față de evenimentele de pe scenă devine într-o anumită măsură o indignare față de sine. Asta se numește sublimare. […]

Text apărut în INFINITEZIMAL 16 (2020-2021)

Share Button

Leave a Reply

Back to Top