c a t a g r a f 2020. Partea I: Mai puțină comunicare

= = = 17 ianuarie 2020

Cu premiul de poezie în mâini, o poetă deplânge că alt premiu de poezie nu a mai fost acordat unei femei, ci numai bărbaților. Și asta nu de ieri, ci de alaltăieri. Sau deja de jumătate de eon. Știut fiind, totuși, fără dubiu, că n-a existat niciodată un criteriu de felul acesta, nici impus, nici indus. Din primele rânduri ale sălii, câteva figuri, înăsprite și ele, îi strigă poetei să-și vadă de treabă. Pe cât de cotropitor de prost gust se arată orice criteriu de netezime a realității, pe atât de cotropitor de prost gust riscă mereu să devină și orice poziție de contestare a lui.

E numai plăcere ce ni se întâmplă, și n-ai încotro, istoria te ia ușor cu ea. Ba, te lasă și să i te-ncrunți. Dar unicitatea ei entuziasmantă e că te imploră să înveți cum să-i întorci spatele.


= = = 16 februarie 2020

Aceeași nouă lectură cu teză a artei și literaturii de până mai ieri s-a cuibărit confortabil la adăpostul unui argument devenit intangibil: lipsa. Nu e roman, nu e poem, nu e tablou, nu e film, nu e istorie din care să nu lipsească ceva. Autorul nu se gândește, nu dă socoteală, omite și e rău intenționat în universul ficțiunii lui. Iar nedreptatea ficțiunii trebuie atunci îndreptată, în numele unei reprezentări și reprezentativități compensatorii, sau mai bine exhaustive (trebuie întocmit procesul-verbal). Un tânăr artist a observat că în celebra pictură a lui Hockney cu săritura în piscină (vândută de curând la licitație cu peste 23 de milioane de lire sterline! – informație ce adâncește ironia!) lipsește ceva. Din oaza de acalmie sfidătoare a peisajului minimalist cu casă de sticlă, cer albastru și piscină cristalină pentru desfătarea bogaților lipseau oamenii „mai puțin norocoși” care întrețineau curățenia locului. Artistul îi adaugă în tablou, într-un gest de „furie subtilă”. „Încerc să mă țin departe de arta didactică. Las asta în seama activiștilor.”

= = = 9 martie 2020

Interzicerea publicului în teatre, la concerte (din cauza oricărei specii de pericol global) poate fi înțeleasă și ca un neintenționat experiment totalitar. Ce înseamnă totalitar aici? Sărăcirea procedeelor, suspendarea parțială a exhibiției publice, mai puțină comunicare, de unde, probabil, o tentativă nouă de totalizare de sine a artistului, în fine, o încercare de cultură nouă. Cum funcționează artele de reprezentare, cum trăiește artistul liber căruia nu i se confiscă nici o libertate, dar i se confiscă publicul de stal, publicul de galerie, publicul de comunitate nemijlocită, publicul de consemn și recunoaștere? Ca să poată să fie solidar, artistul nu trebuie să fie un expert al singurătății?

= = = 23 martie 2020

Schaubühne am Lehniner Platz, teatru din Berlin, partea de vest, transmite online un spectacol considerat antologic, din 1971, Mama, după Gorki, în regia triplă Schwiedrzik / Steckel / Stein, ultimul nume fiind azi un reper al teatrului mondial. Spectacolul, construit brechtian, în stil de cantată, cu situații teatrale bricolate la vedere, songuri și coruri de agitație, steaguri, șepci și frumoase cămăși albe cu gulere răsfrânte peste claviculă, ilustrează povești de idealitate bolșevică. Atmosfera e grea de gravitatea problemei și grea de înălțarea cântecelor animate de idee. Faptul că spectacolul e considerat antologic pentru cultura de azi nu are de ce să mire pe nimeni, dar mirarea vine gândindu-te că această demonstrație de vis și de speranță a umanității se producea în Berlinul de vest, în 1971, la numai 6 km de zidul Berlinului. Zid încă proaspăt pe atunci. Berlinezii ceilalți, de dincolo de zid, de la est trăiau deja sub raza ideii de la Schaubühne. Astăzi, în regimul unei temporare restrângeri a libertății de mișcare în toată lumea, Schaubühne transmite online una din gloriile lui de stil teatral, de consecvență ideologică, de credință în om și de nerușinare pe care orice istoriograf s-ar împletici să o explice, și totuși s-ar mai găsi.

Textul complet al Catagrafului pe 2020 a apărut în
INFINITEZIMAL 16
Discretul

Share Button

Leave a Reply